Making of: Grand Spoof 2012 — cu Catalin Bugean

    Din data de 18.07.2012, official dam drumul la vot. A fost cea mai frumoasa zi, minunate bunicile! Asadar, haideti sa le facem o bucurie!! 

Nu ești tu când ți-e foame!
Ceapă naturală de la țară!

Nui esti tu cand ti-e foame. Ceapa naturala de la tara!

Mai mult de atât…TRUPA DILEMA!

Întorc privirea melcilor fără cugetare. Părăsesc Iaşiul. După aproape doi ani, revin cu fiinţa întreagă în citadela unor oameni frumoşi. Brusc, se naşte incredibila neaşteptare pentru cochiliile părăsite de prezenţe.

Nu vreau să cred că drumul pe care îl străbat este format din linii discontinue, de aceea vreau continuitate. Uneori orgoliile şi mulţimea vidă sunt identice. Transform cuvântul neplăcut într-o stare de curaj pentru a da credinţă  şi însufleţire lucrurilor. Uneori reuşesc, alteori năzuiesc prin a crede că voi reuşi.

Astazi, am reuşit in schimb să am lângă mine trupuri sensibilie. Poate că exprimările mele necuvântate nu pot fi înţelese de sufletele acestor oameni, poate că nu vor şti că cinci inseamnă un întreg, însă vor inchide ochii şi vor învăţa să creadă că vorbesc despre ei. 

Nu există formulă matematică pentru creaţie şi suflet, există doar întregul şi ceea ce putem face împreună. Exista simţul curajului în instrumentele lor!

Multumesc băieţilor mei. Cu ei împart scena : 

Alex Iordanescu 

Adrian Nastac

 Alex Sturzu 

Cezar Knihinschi

M-aş numi...

Mă numesc simplu, cum ştiu eu mai bine, însă oglinda mea nu îmi recunoaşte numele de căsătorie. Mă numesc singură cum ştiu eu mai bine, însă oglinda nu mă recunoaşte nici măcar din prietenie. Mă numesc simplu prin trăire, aşa cum ştiu mai bine, şi de aceea, visez o loterie.

M-aş numi dintr-o orgie, un sentiment cules din ştire, dar nici ora nu-mi alină părul din metalurgie. M-ai numit femeie. Ai cugetat în râsul diabolic cinci fraze, şi din ele, nici ţie nu ţi-ai dat dreptate.

Să mă întorc la mine, zic. În nebuna mea neştire, devin simplu parfum de iasomie.

Foto : internet

Murim de dragul viespilor fără matcă.

Înot nebuă către orice strop de şansă. Mi-am ascuţit creionul în acestă dimineaţă, cu o ascuţitoare ruginită. Nu ţin să povestesc lumii despre creionul meu, dar ţin să vă prezint imaginea unui stat certat cu înalţimea.

De ceva vreme, hoinăresc prin instituţiile statului în halat de justiţiar. Poate că vremea de afară nu oferă zâmbete, sau poate că sistemul actual transformă focul în jăratec, dar nici efort de bunătate nu răsare degeaba. Mă întorc la povestea mea cu creionul şi ascuţitoarea. În general, creioanele grafiti se consumă mai greu decât cele mecanice. De ce spun asta? Uneori, în meditaţia nostră de dobitoace cu sacouri, definim „noul” ca pe ceva creativ şi simplu. Schimbăm poziţia cuvântului vechi cu unul nou, îmbrăcăm cu uşurinţă plăcerea de ascuţime şi atribuim calificative, care convin sau nu, întregii specii.

De la mine din birou se vede depozitul de trenuri. Ca să înţelegeţi de ce trenurile nu dau căldură iarna, poate v-aţi intrebat vreodată în călătoriile dumneavostră, vă voi prezenta într-o dimineaţă operaţiunea „furtul” de combustibil.

România, cu cele vechi şi cele noi, indiferent de creioane, ascuţitori, depouri, străzi, cămine, legislaţii, va şti să facă un singur lucru...să moară de dragul viespilor fără matcă şi să fure mierea dobitoacelor.

Love Doesn't End

Întodeauna am considerat că aceste cuvinte împrăştie o esenţa pătrunzătoare în imperiul gândirii. Dacă muzica nu era prietenă cu filozofia, anatomia, logica, şi dacă Platon nu ar fi cugetat dreptatea gândirii prin muzica, care ar fi fost interpretarea dată, în ziua de astăzi, muzicii? Sub ce formă o simţim?

„Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos.” - Platon

Drapelul tăcerii

Mi-am pus eşarfa roşie la gâtul mutilat de fiarele politice. Am crezut şi eu, cândva, că pot conduce cu dreptate ţara. Mi-am pus drapelul tării peste trupul infestat de o politică de câţiva lei, vrând, probabil, să fiu acel tânari care schimbă realitatea unei tări în putrefacţie. Nu am făcut nimic. Sistemul pe care vroiam să-l schimb m-a transformat într-o venă prin care nu mai curgea decât dispreţ şi neîncredere.

Astăzi, curajul minciunii nu mai stă aplecat peste naţiune, deşi miroase a pâine mucegăită. Nu credeam că oamenii se mai pot uni sub un drapel, nu credeam că pot exista copii de 8,9-10 ani care să poarte în mâini mizeriile unor oameni prăfuiţi de demnitatea inchipuită a mass mediei.

Una peste alta, deseara voi cânta în mijlocul jandarmilor, voi îndrazni să protestez prin muzică. Asadar, dacă nu s-a inţeles de ce au murit oameni in 1989, va spun eu, un copil de 6 ani cu ochii pătaţi de soarta orelor comuniste, asteptându-şi părinţii să se întoarcă de la revoluţie pe propriile picioare şi nu aduşi în coşciuge.

Poate e prea mult, poate că nu e vorba de o revoluţie, dar sunt un om al tării. Un om ce nu a părăsit barca în nicio vreme.

Curaj romanilor de oriunde. Luptam pentru că avem ţara nostră şi un drapel întreg..

Marionete

Aspir emoţiile unui Univers creat din marionete. Una dintre ele, iese din rândul mulţimii şi îndrăzneşte să creadă că are inimă. Minte patetic despre sentimente şi are curajul să-l judece pe Dumnezeu pentru că ele există. Salută copacul vieţii, invrăjbit şi el de soarta propriei scoarţe, ignoră trecutul şi incepe să împletească ciorapi de lână pentru degetele degerate.

Adorm frumoasa şi trezesc bestia. Nu mai vreau priviri frumoase şi nici complimente gratuite. Acestea sunt pentru vii ce nu mai ies la suprafaţa lumii. Alerg spre podul casei pentru a găsi funia cu care altădată mi-am spânzurat dorinţele. Nu o mai găsesc, dar probabil dacă aş realiza că îngerii sunt tot oameni, aş mai îndrăzni să cred că e la locul ei.

Frumoasa adormită are un pat creat din relaţii bestiale. Narează în somnul veşnic poveştile despre amatori şi tresare episodic atunci când îşi aminteşte iubirea. Doar sărutul prinţului cu cizme de cauciuc o mai poate salva, dar şi cizmele trebuie să aparţină unei case de modă, altfel mor muştele adormite de vinul perimat de struguri.

Nici balaurii nu mai cred în săbii, ştiu şi ei că se găsesc armuri „made in china” la orice tarabă din ţară. Pentru că prinţul întârzie din cauza cailor putere, iar fâneaţa ce trebuie administrată nu mai corespunde standardelor europene, îmi permit să mai dau o pagină de carte. Partea interesantă intervine atunci când nu se mai continuă cu nimic.

Preludiul scade ..... aşadar, trebuie să improvizez? Cum terminăm povestea?

Păpuşa de colecţie bătută în cuie

Înot printre fâşiile înguste de bumbac îmbibate cu tuşul străveziu al sorţii. Din colţul celălalt al camerei, alungată de priveliştea fugară a păpuşii ceauşiste, iţi număr maşinuţele. Mă gândesc să îţi fur una din colecţie, dar nu ştiu care e cea preferată. Ţi-aş strica dorinţele în felul acesta şi eşti prea copil pentru a înţelege motivul pentru care mi-aş însuşi pe ascuns o parte din tine. Mă vei condamna. Ştiu asta. Îţi vei purta mândria mulţi ani până când vei înţelege că nu ai nevoie de o colecţie completă.

Ai trei perechi de papuci de casă sub pat şi niciunii nu i-ai încălţat. Mă întreb dacă faci o obsesie pentru lucrurile noi. Ai strâns destule pâna acum.

Cred că te aud venind. Aş fugi, m-as ascunde, dar timpul e prea scurt. Rămân pe loc. Mânerul de lemn putrezit al uşii atacă cu zgomot încăperea. Mă dor mâinile, dar nu le mai cert acum pentru că s-au trezit singure. Am timp după ce pleci tu.

Intri tăcut. Mult prea tăcut pentru vremea de afară. Te îndrepţi spre dulapul cu maşinuţele de colecţie şi le priveşti preţ de câteva secunde. O alegi pe cea mai frumoasă, o bagi în buzunar şi pleci. Ai luat-o pe cea preferată, altfel nu îmi explic secundele de studiu din faţa raftului. Fug la geam să te strig, nici măcar nu m-ai văzut atunci când ai intrat. Mă opresc la marginea lui, nu pot merge mai departe, dar nu e nevoie de mai mult pentru a te putea privi.

Scoţi maşinuţa de colecţie din buzunarul sacoului şi o dai unei femei. Nu înţeleg. Puteam să ţi-o fur şi totul rămânea întreg acum . Sunt mâhnită. Trebuie să plec de aici, dar nu mai pot face paşi.

Durerea mâinilor singuratice nu era întronată fără sens. Sunt bătută în cuie. Acum am devenit şi eu de colecţie.

UN MINUT ce depinde doar de noi. Haideti sa fim acolo!

Poate ca nu sunt indreptatita sa va colind sufletul, dar o fac cu toata puterea si credinta. Va rog, din sufletul meu haotic, sa va opriti secundele mintii si sa ne fiti alaturi. MIRECEA ANCA, ne-a umplut sufletele de emotie. Haideti sa fim si noi alaturi de el. Nu spun mai multe, decat va rog sa fiti acolo pe 14 octombrie 2011, ora 19.00, la TNB. Castigurile incasate in urma spectacolului “DON QUIJOTE”, vor fi donate pentru operatia de maduva a domnului Mircea Anca.

DOAMNE AJUTA!!!!!!!!!!

„DA”

Păşesc pe nisipuri formate din nori. Mi-e bine. Nu recunosc însă, urmele pe care le las în urma mea. Astăzi am stabilit că ar trebui să fie ziua mea de DA-uri, dar frica fericirii mi-a pus cătuşe.

Înaintez printre ceştile de cafea. Privesc săli pline de oameni ce îşi colindă trupurile. Un domn de la o masă mă pofteşte lângă el. Îmi zâmbeşte şi mâ invită să beau un pahar de vin. Îi resping râsul parşiv şi îi multumesc pentru invitaţie, dar artiştii nu împart masa cu oameni care trag la ţintă. Mi se pregăteşte un scaun cu tapiţerie roşie. Îl cedez şi pe acesta. Îmi umplu paharul cu vodka şi îl înghit într-o secundă. Mai trebuie să ţin piept încă o oră avansurilor curajoase ale domnilor cu papion. Din scaunul meu de om de scenă, fără tapiţerie de niciun fel, pot privi mulţimea mai bine ca oricine. Acum, refuz existenţa altora şi mă cobor în mine. Îmi închid pleoapele şi mă las pradă sunetului. Ating perfecţiunea lui prin muzica ce vibrează în vasele sangvine. Sunt fericită, dar doar aici pot ţipa..

Asculă-mi trupul când te cheamă şi nu îndura tăcerea. Păşeşte liber în văzduh şi cerne mângâierea. Zâmbetul meu nu are sunet, dar nutreşte ţipete de dor. Într-un colţ de viaţă, îmbrăcată în paiaţă, mi-am regăsit umbra. Stă curtezană pe o liană şi se lipeşte de pantofii mei. Ciudat. S-a încălţat prea repede, dar şi aşa, e minunat cand am cu cine să împart creaţia

Mi-am deschis privirea şi sala era goală. Mă închid în mine, e mai bine. Rămân doar eu cu mine, cu un DA pentru tine în marea noastră veşnicie.

Arabela Nicolau: "Bărbaţii au suflet şi sunt minunaţi atunci când tresare în pieptul lor femeia."

Vorbim despre bărbaţi in ManLifstyle Magazine

Rămas bun în drum spre Constantinopol.

Mă pierd în necunşotinţa propriilor creaţii. Afară nu mai este vară şi eu cuget cerului să rupă norii peste mine. Nu mai am mult de trăit, dar pentru fiecare zi rămasă, mai bifez un zâmbet în condica lui Dumnezeu.

Am un ceas pe care îl port la mâna stângă. Este automatizat si foarte fin. Are elemente care îl disting faţă de celălate ceasuri, dar poartă acelaşi nume. Ei, cam aşa se prezintă situaşia şi în viaţa ce o avem. Ne naştem pentru a muri în singurătate, pentru că omul este o fiinţă singură, indiferent de câte cunoştinte materiale sau umane acumulăm de-a lungul vieţii, murim în aceleaşi aşternuturi albe ca cele în care ne-am născut.

Aş putea creşte morţi în pătura societăţii, dar o fac altţii mai bine ca mine. Nu mai naşte nimeni poveşti cu speranţe, dar cumpărăm saci pentru a ne înveli putrezicunile.

Nu mă abat de la subiect. Folosesc aproape mereu aceleaşi fraze în scrierile mele, dar exprimate altfel şi cu adăugiri noi de metafore. Unii le-ar numi frustrari. Ştiu, le-am numit şi eu cândva aşa, dar acum cedez în faţa lumii. Sunt curată şi pot să plec senină.

Rămas bun in drum spre Constantinopol. Rămân în legenda unui imperiu pierdut de oameni.

Am acelaşi nume, om, dar mă disting prin moarte.

Cuvinte în cadou

Răsfoind printre rafturile prăfuite ale ramilor bibliotecii electronice, într-un moment de pierderi sufletşti, am regăsit cuvintele unui copil sincer. Nu ne-a legat nimic, decât cuvantul şi plăcerea de a-l împărţi. Poate că este uşor să crezi că poate fi iubire, dar nu este. Poate că este greu să înţelegi că oamenii se pot iubi doar pentru fiinţe, dar există.

A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în ultimii ani. A fost sinceritatea întortocheată a plăcerilor ce se închină în faţa unui om curat. Multumesc, C.

“Scriu pentru a reveni la esențialul uman prezent în orice suflet, pentru a da naștere la ceva, pentru a mă spovedi în faţa mea şi a-mi recunoaște neputinţa de a păstra seninătatea gândurilor de mult trecute. Scriu pentru tine şi pentru mine cu bucuria inocenţei, a virtuții şi a încrederii într-un alt suflet deschis.

Admir norii şi ploaia pe care o poarta…Să toarne peste noi şi să ridicăm privirea pentru a ne clăti ochii şi mintea. Picături de cuțit şi de mătase să ne învelească chipul. Ascult tunetul şi îl primesc înăuntru pentru a-l înţelege. Disec fulgerul să descopăr miezul căldurii şi a culorii. Esenţa îmi va da avântul de a trece prin ei până la capătul cerului, sub soare şi liniște. Îl simţi dar nu te poți uită la el, căci fericirea nu are formă. Nu îl vezi dar îl cauți cu mâinile tremurătoare, îl atingi ușor şi o lacrimă ţi se scurge de sub pleoapă. Te mângâie înapoi şi îți soarbe lacrima. Ești liber.

Nu știu ce ar trebui să scriu. Hârtia a fost sufletul, dar condeiul a fost mut. Încerc. Ascult melodia şi îmi place. Vibrează ceva străin în mine, dar mă încălzește. Pupila minții se dilată şi vede prin ziduri de nimic. Vede cerul, vede aripa, vede norii. Mă uit de sus şi zăresc cuvântul ce zdrobește munți. A fi om înseamnă a depăși viteza sângelui ce curge prin noi şi asta mi-ai arătat-o tu. Mulțumesc pentru răspunsul tău, mulțumesc pentru că dăruiești. Acesta este cadoul meu pentru ţine, chip de înger.

Sper să-ţi placă şi să-l înțelegi în simplitatea lui. Eu nu am temple şi nici fluturi, dar mă înclin în faţă celor care le emană. Cred în bunătatea omului şi în puterea lui de a face minuni. Aş fi naiv să cred altceva pentru că am trecut de nori şi acolo dorm în fiecare noapte. E greșit să trăiești în vis doar dacă nu este al tău şi e trist să trăiești visul altuia în speranţa că vei fi fericit părăsindu-te.

Te îndemnam să vezi tot tabloul, dar nimeni nu îl acoperă din priviri. Creşte cu un zâmbet, cu o lacrimă, creşte în fiecare zi. Culorile se amestecă dând naștere la alte nuanțe, la alte orizonturi. Să nu îți baţi aripile în cuie pentru un cuib din paie. E datoria noastră să trăim fiecare clipă şi să luăm polenul. Uneori înţeapă, dar sângele vărsat va hrăni un suflet flămând de sinceritate şi de viaţă.

Privește mereu în sus, acesta este drumul tău, printre stele. Ascultă-ţi vocea pentru că este frumoasă, citește-ţi cuvântul pentru a învăţa despre ţine, trăiește-ţi viaţă pentru a trăi etern. Primește aceste sfaturi şi nu întreba de ce, de unde, de când. Așa cum faci totdeauna. Fii sinceră cu tine şi vei străluci în cea mai neagră noapte. Întunericul e doar lipsa luminii şi tu deții felinarul fericirii tale. Zâmbește şi vei urcă munții, topind zăpada rece din jur.

Acesta este cadoul meu.

Cu drag, C..”

Zece întrebări pe scaunul destinului, cu Ozana BARABANCEA

Amuleta Japoneză : Acest interviu se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”. Regăsindu-ne mereu în faţa unor întâmplari care par a fi uneori divine, vă întreb evident, dacă credeţi în destin?

Ozana BARABANCEA: Evident că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Cred că de fiecare dată coincidenţele sunt semne divine, cred că nu poţi scăpa de destin, chit că vrei să fugi de el precum OEDIPE.

Amuleta Japoneză : Cât de fragil este scaunul unui destin de artist?

Ozana BARABANCEA: Depinde mult de pregătirea ta, de încrederea în tine şi de determinarea ta. Să distingi bine compromisul de dăruire şi determinare, să ştii ce prieteni să îţi faci, să ştii că mereu e bine să te reinventezi, să eviţi rutină, să ştii să îţi menţii tonusul fizic şi mental şi chiar artistic.

Amuleta Japoneză : Pemtru a reuşi în acestă meserie avem nevoie de curaj? Cu ce luptă un muzician pentru a îmbrăca haina unui nume?

Ozana BARABANCEA: E bine şi foarte rumos să porneşti de la studiul şi de la bucuria pe care o simţi când faci muzică. Numele se va distinge cu timpul, dar dacă porneşti de la nume....şi nu îi justifici strălucirea, păţeşti ca aia care s-au născut vedete şi mor la 80 de ani......tinere speranţe!

Curaj? e prea mult spus. Există o bucurie interioară care te împinge să te exprimi artistic. Este o pornire interioară pe care ţi -o respecţi şi asta putem numi curaj. Am primit multe şuturi în fund de la profesori celebri, cărora nu le dau numele, şi care nu vedeau în mine vreun potenţial. Am avut curajul să îi ignor şi să iau de la ei doar ce am simţit că îmi este util. Asta e marea dramă a elevilor cu mare potenţial. Dau de profesori bolnavi de ei înşişi care îi umilesc şi le taie aripile. E şi asta o etapă….să ai curaj să faci fatza umilinţelor unui profesor. Ar fi minunat ca profesorii să îşi încurajeze elevii, să îi promoveze şi să îi susţină.

Amuleta Japoneză : Este sufletul o marcă înregistrată în artă?

Ozana BARABANCEA: Sufletul pe tavă e doar jertfa artistului. E monedă.

Amuleta Japoneză : Aţi vorbit la un moment dat despre prostituţia în artă. Cum am putea să o curăţăm de acestă infecţie?

Ozana BARABANCEA: Mă doare sufletul. Vinovată de prostituţia asta este mass media. De aceea mi-am aruncat cele două televizoare şi mulţumesc lui Dumnezeu că mai pun mână pe o carte, că mai văd un film cu copiii, că îmi aleg eu însămi ce să îmi eranjeze sau nu, propria linişte interioară. Cultura a fost înlocuită cu divertismentul facil, cu femei dezvelite, cu scandaluri fără conţinut, cu intrigi, cu orice, ratting să iasă!

Amuleta Japoneză : Sunteţi o mamă fericita alaturi de Gloria si Andrew. Aţi stat în faţa destinului de multe ori. Contează ce cred oamenii despre dumneavostră?

Ozana BARABANCEA: Mi se rupe de ce cred oamenii despre mine. Dar din câte am văzut, oamenii întâlniţi prima oară, sunt fascinaţi, fericiţi, bucuroşi că mă văd. Şi, evident, ştiu că e greu să îi mulţumesc pe toţi. De aceea mi-am propus să mă mulţumesc în primul rând pe mine însămi. Şi familia mea să fie relaxată şi cu zâmbetul pe buze.

Amuleta Japoneză : Cum arată pentru Ozana BARABANCEA, rochia de mireasă a vieţii?

Ozana BARABANCEA: Ei, nu ştiu....cine ştie….poate voi mai fi mireasă...habar nu am. Oricum sunt fericită. Am doi copii şi un bărbat cu suflet curat lângă mine, cu care nu mă etalez şi nu îl prezint ca pe un trofeu. Suntem noi patru cei care contăm.

Amuleta Japoneză : Pe data de 20 august este ziua dumneavostră. La mulţi ani, vă spunem de acum. Dintr-un sac plin de dorinţe, care ar fi dorinţa anului acesta?

Ozana BARABANCEA: Mulţumesc de urare şi îţi doresc şi ţie tot binele din lume, şi tu eşti leoaică. Eu îmi doresc să fiu sănătoasă şi să mă bucur de viaţa asta minunată alături de cei trei oameni care mă fac fericită: copiii şi bărbatul de lângă noi.

Amuleta Japoneză : Cum v-aţi caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrieţi dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima dumneavostră?

Ozana BARABANCEA: Viaţa mea e o pereche de pantofi sigură, deşi cu tocuri, eleganţă şi bine încleiată, pentru orice sezon adaptată, frumoasă şi sigur din piele...

Amuleta Japoneză: Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul v-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce întrebare i-aţi adresa d-voastra lui?

Ozana BARABANCEA: I-aş mulţumi şi i-aş spune că, de ar fi cazul să o iau de la capăt, un singur lucru aş schimbă....i-aş da mai multe zile de trăit mamei mele pe care am pierdut-o când aveam nici 14 ani, ca să mă pot bucura de ea. Şi l-aş rugă să mă ţină pe mine sănătoasă lângă copiii mei minunaţi, care au atâta nevoie de mine!!!!!!!!!!

De ce ne numim oameni?

Nici moartea nu ne mai poate răpi răutatea din suflet. Nu ne mai trebuie nici act de identitate pentru ceea ce simţim. Ne încoronăm singuri trupurile cu metale preţioase şi ne punem nume de prinţi doar pentru a ne dovedi puterea. Puterea cui? Pe cine îmbrac astăzi?

Ce sărate sunt tălpile unui mort viu. Nu vreau să trec marea plutind ca o barcă fără vâsle. Ciudat. Afară sunt 40 de grade şi cerul rupe tăcerea, dar nu spală crezul boierimii.

Nu vreau sa contrazic tăcerea, dar ea o face. Lipesc afişe pe corpul fiinţei mele prin care cer durerii să mă rupă de acest regat. Şi totuşi mă numesc om.

Bolnăvicioasa maturitate

Nu vreau să cresc mare. Oamenii mari au probleme şi sunt urâţi. Muncesc mult şi uită de ziua mea de naştere. Nu mai sunt copil, dar îmi place să îmi vad viaţa într-un vis frumos. Să râd, să zbor, să pot ţipa fără lacrimi şi să alerg desculţă pe zâmbetul vieţii.

Nu vreau liste de cadouri şi nici prăjituri scumpe învelite cu foiţe de aur. Vreau un coşciug plin de flori şi să fiu înecată în nuferi albaştri. Nu vreau maşini, case sau inele cu diamant. Nu vreau saltele cu apă şi nici feţi frumoşi împănaţi.

Ce minte stafidită coace bărci ce se topesc?

Bolnavicioasa mea maturitae de femeie spâmzurată moşteneşte vulturi desculţi, dar sunt fericită în colţul meu nebun.

Mă întorc la castelul cu pitici şi pândesc luna să o sărbătoresc. Nu vreau să vină mâine.

Online din camera de gardă a preşedintelui

Strănut cuvinte mici în ciorapii unei femei abandonate de viitor. Am vise, dar nu pentru mult timp. Atârn în crengi şi mă rog la Dumnezeu să îmi dea putere să mai rămân un an în viaţă. Citesc romane în cuprinsul cărora oamenii sunt fericiţi.

Care este biletul tânărului fără viitor în ţara nimănui?

Atâtea plânsete pentru nimic. Nici câinii de pe stadă nu mai latră. Nici luna nu mai devinde plină de la atâtea minţi bolnave. Ne considerăm integrii, dar murim de foame cu banii în buzunare. Şi totuşi, mai rămâne speranţa iubirii de oameni. În colţul lumii în care mă aflu, atârnată de lanţul dopului de la chiuveta plină de calcar, îmi spal rinichiul pentru a-l putea vinde.

Ajung să trăeiesc în funcţie de listele de aşteptare. Astăzi nu am mâncat nimic, dar cu banii pe care o să-i iau din organul vândut o să mai trăiesc câteva luni.

Acum am motive să zâmbesc. Pot să îi cumpăr mamei o maşină de spălat nouă, pentru că cea veche s-a stricat. Pot să îl ţin pe tata acasă lângâ mama şi să nu mai fie nevoit să muncească. Şi mai pot să torn fundaţia unei case pentru sora mea.

După toate acestea mă mai aşez o dată la coadă şi mă trec din nou pe lista de aşteptare. Acum, nu mai am dreptul decât să îmi vând un singur organ. Ştiu ce am de făcut, dar pe acesta îl ofer pe gratis doar preşedintelui de ţară.

Photo : http://hgy.tumblr.com/page/4

Zece întrebări pe scaunul destinului, cu Mihaela Rădulescu

Amuleta Japoneză : Dacă interviul se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”, vă voi întreba, evident, dacă credeţi în destin?

Mihaela Rădulescu: Nu . Nu cred ca cineva a avut atata timp la dispozitie incat sa scrie scenariul de viata al fiecaruia dintre noi...

Amuleta Japoneză : Cât de greu este să îmbraci haina „Mihaela Rădulescu: ” ?

Mihaela Rădulescu: Ma strange, cateodata, ce-i drept, adica stiu destule momente cand mi-e incomoda si parca nepotrivita cu contextul. Nu mereu din vina mea, ci pentru ca oamenii isi inrameaza niste imagini despre omul public si cand dau de original, au dileme, tresariri, indoieli...Aproape mereu castig la confruntarea directa, fatza in fatza si cred ca e mai bine asa, cel putin pentru mine. Nu stiu exact unde distorsioneaza lupa asta pusa pe noi, dar stiu ca si eu am devenit prietena buna cu oameni care nu-mi placeau deloc de la distanta...

Amuleta Japoneză : Aţi avut vreodată senzaţia că aţi ajuns la apogeul carierei d-voastră? Că de la acest punct nu mai există culoar pentru realizări?

Mihaela Rădulescu: Slava Domnului, nu ! Ador prea tare evolutia, cum as putea sa-mi pun singura limite ?! Exagerez, uneori, cu ce-as vrea sa mai fac, cu ce-as vrea sa mai traiesc, dar e ca un sport - imi tine "muschii" evolutiei in maxima forma.

Amuleta Japoneză : Cum arată fericirea Mihaelei Rădulescu? Este ea mulţumită de ceea ce i-a oferit viaţa?

Mihaela Rădulescu: N-as vrea sa par nerecunoscatoare asa, la modul general, dar prefer sa stiu exact cui si pentru ce sa-i multumesc. Lista incepe cu ai mei, continua cu mine si cu multi oameni datorita carora am acumulat experiente, intelepciune, amintiri miraculoase... Nu i-am cerut nimic vietii sau lui Dumnezeu, dar am multumit mereu in gand si uitandu-ma in sus, nu numai in jur...

Amuleta Japoneză : Vi se dă şansa să opriţi timpul.. În ce an l-aţi opri şi de ce?

Mihaela Rădulescu: N-as irosi-o pe ceva din trecut, ci as pastra-o pentru ce va urma... Poate pentru un moment in care as fi disperata ca pierd pe cineva drag...

Amuleta Japoneză : Dacă cineva v-ar oferi o sumă foarte mare de bani pentru a scrie o carte ce v-ar putea aduce premiul Nobel pentru literatura, dar pentru ca acest lucru să devină posibil vi se cere să renunţaţi şi să plecaţi departe de tot ceea ce aţi construit până acum, departe de Ayan pentru un an de zile, aţi accepta?

Mihaela Rădulescu: De langa Ayan n-as pleca pentru niciun motiv, din nicio gama, din niciun univers. Dar m-as stradui sa-i conving ca el e inspiratia mea, in tot ce fac si daca vor performanta, trebuia sa ma ia cu totul ! "Totul" meu e el. Si sunt buna la negocieri:)

Amuleta Japoneză : Cum arată pentru Mihaela Rădulescu, rochia de mireasă a vieţii?

Mihaela Rădulescu: Mireasa a vietii ?.... A unui barbat care e iubirea vietii nu se poate ?:)... Alba, ca sa pot desena pe ea tot ce traiesc.

Amuleta Japoneză : Amantele sunt femei? Cine le ară sufletele?

Mihaela Rădulescu: Nu sunt o specialista in amante, n-am fost niciodata amanta cuiva, dar sunt o specialista in femei, macar pentru faptul ca asta sunt !:) In suflete de femeie se strecoara si iubiri interzise si iubiri strambe si iubiri definitive si semintele astea sunt foarte nutritive pentru barbati...

Amuleta Japoneză : Cum v-aţi caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrieţi dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima d-voastră.

Mihaela Rădulescu: Ce idee ciudata... Desculta, cu pantofii in mana !

Amuleta Japoneză: Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul v-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce întrebare i-aţi adresa d-voastra lui?

Mihaela Rădulescu: Niciuna, caci nu mi se pare altcineva mai indreptatit sa raspunda la intrebari despre mine...in afara de mine. Daca destinul la care va referiti ar fi o persoana, i-as zambi si l-as asculta, daca ar avea ceva interesant sa ma anunte....

Mulţumesc,

Mihaela Rădulescu.

Spectacol în umbre, lumini în paşi şi miros de viu

Ar fi prea simplu să povestesc despre reacţii. Aşadar, daţi-mi voie să respir în stare. M-am trezit de multe ori în halatul vieţii mele, dar niciodată nu m-am trezit goală, ca acum. Am strâns o mână în palma mea de copil.

Dan Puric spunea, într-o emisiune de la radio, că poporul este asemenea unei săli de clasă, în care atenţia dirigintelui este îndreptată asupra celor trei copii ce stau în ultima bancă şi se joacă barbut. Nimeni nu îi întrerupe, nimeni nu îi deranjează, ba din contră, dirigintele îi oferă drept exemplu clasei întregi. Mă privesc. M-am săturat să stau în prima bancă şi să tac atunci când unul dintre „premianţii dirigintelui” îmi zâmbeşte şi mă leagă de scaun. Vreau să mă ridic şi să cuget adevăruri despre minciuni.

E ora 5 dimineaţa şi afară bat clopotele unui spital plin de morţi. Mirosul putrefacţiei îmi aspreşte obrazul. Mă îndrept spre Ploieşti. Am o cauză la Tribunal şi sper să ajung la timp. Alerg printre maşini şi mă gândesc doar la termen, să nu întârzii. Aici aerul nu este atât de aspru, dar doare la fel. Ajung într-un final la uşa instanţei, cu cinci minute înainte de termen. Este închisă. Doar suntem în Romania şi justul are timp pentru cartofii ucişi de cazmale.

Pe faţada tribunalului, două afişe. Unul, din care a rămas doar titlul unei piese de teatru şi un altul lângă el, din care a rămas un chip, o tâmplă, o mână şi un pistol. Intuiţia îmi spune că cele două afişe au legatură.

Mă trezesc în faţa mea. Îmi recunosc mâna, tâmpla şi, culmea, pistolul este tot al meu, iar titlul mare este păstrat parcă doar pentru a mă recunoaşte, SINUCIGAŞUL. Sunt eu, dar cu un alt chip. Miros şi eu a putrefacţie. Mi-am văzut secunda în clipă.

Mă întorc în Bucureşti. A doua zi sunt invitată la o vizionare a unui spectacol. Poate că nu am voie să povestesc despre ceea ce am văzut, dar curajul nu mă lasă să adorm.

Teatrul Ion Creangă. Îmi însuşesc locul în sala plină de studenţi şi respir curatul lumii unui om a cărui mână am strâns-o într-o după-amiază de sâmbătă.

Bate gongul, semn că piesa începe. Primele secunde mi s-au părut înecate, ticăitul ceasului din fundal îmi tremura carnea de nervozitate. Apoi, piesa prinde contur. În tot acest timp, până la sfărşitul piesei, m-am ascuns printre pantalonii de pe scenă pentru a prinde un loc pe banca verde ce respira imaginaţia sălii.

Astăzi m-am pitit printre oameni să pot vedea omul din mine. Am plâns şi plâng şi acum. Aici, clasa nu mai are elevi ce joacă barbut. Plâng pentru că sunt în prima bancă alături de ei.

Acest spectacol orgasmic al imaginaţiei are o bulină şi o cifră. Este interzisă vizionarea acestui spectacol de către copii de până la 18 ani. Doar de la această vârstă poţi avea inteligenţa posesorie să vezi scena fără părinţi. Mă înclin în faţa mutrişoarelor vesele care au creat viaţa unei seri.

Dar vă întreb în prag de seară, mestecăndu-vă propriile rădăcini, de ce trebuie să ne jucăm viaţa pentru a o putea simţi?

Pe Petrică, fiindcă aşa îl cheamă pe baiatul al cărui drum se opreşte în acest concept, îl întreb, prin amuţire, de ce trebuie să ne jucăm emoţia pentru a o putea trăi? De ce trebuie să ne jucăm plânsul, paşii, râsul, timiditatea sau curajul vieţii într-o capsulă de trăire?

Vă recomand ca din toamnă să vă opriţi oasele mucegăite „Pe drum”, în secundele unor „Oameni şi Fluturi”.

Eu astazi m-am convertit. Aleg religia unui VIS în mâinile SINUCIGAŞULUI!

Mă înclin în pauza de respiraţe !!

Foto : internet