joi, 16 iunie 2011

Spectacol în umbre, lumini în paşi şi miros de viu


Ar fi prea simplu să povestesc despre reacţii. Aşadar, daţi-mi voie să respir în stare. M-am trezit de multe ori în halatul vieţii mele, dar niciodată nu m-am trezit goală, ca acum. Am strâns o mână în palma mea de copil.

Dan Puric spunea, într-o emisiune de la radio, că poporul este asemenea unei săli de clasă, în care atenţia dirigintelui este îndreptată asupra celor trei copii ce stau în ultima bancă şi se joacă barbut. Nimeni nu îi întrerupe, nimeni nu îi deranjează, ba din contră, dirigintele îi oferă drept exemplu clasei întregi. Mă privesc. M-am săturat să stau în prima bancă şi să tac atunci când unul dintre „premianţii dirigintelui” îmi zâmbeşte şi mă leagă de scaun. Vreau să mă ridic şi să cuget adevăruri despre minciuni.

E ora 5 dimineaţa şi afară bat clopotele unui spital plin de morţi. Mirosul putrefacţiei îmi aspreşte obrazul. Mă îndrept spre Ploieşti. Am o cauză la Tribunal şi sper să ajung la timp. Alerg printre maşini şi mă gândesc doar la termen, să nu întârzii. Aici aerul nu este atât de aspru, dar doare la fel. Ajung într-un final la uşa instanţei, cu cinci minute înainte de termen. Este închisă. Doar suntem în Romania şi justul are timp pentru cartofii ucişi de cazmale.

Pe faţada tribunalului, două afişe. Unul, din care a rămas doar titlul unei piese de teatru şi un altul lângă el, din care a rămas un chip, o tâmplă, o mână şi un pistol. Intuiţia îmi spune că cele două afişe au legatură.

Mă trezesc în faţa mea. Îmi recunosc mâna, tâmpla şi, culmea, pistolul este tot al meu, iar titlul mare este păstrat parcă doar pentru a mă recunoaşte, SINUCIGAŞUL. Sunt eu, dar cu un alt chip. Miros şi eu a putrefacţie. Mi-am văzut secunda în clipă.

Mă întorc în Bucureşti. A doua zi sunt invitată la o vizionare a unui spectacol. Poate că nu am voie să povestesc despre ceea ce am văzut, dar curajul nu mă lasă să adorm.

Teatrul Ion Creangă. Îmi însuşesc locul în sala plină de studenţi şi respir curatul lumii unui om a cărui mână am strâns-o într-o după-amiază de sâmbătă.

Bate gongul, semn că piesa începe. Primele secunde mi s-au părut înecate, ticăitul ceasului din fundal îmi tremura carnea de nervozitate. Apoi, piesa prinde contur. În tot acest timp, până la sfărşitul piesei, m-am ascuns printre pantalonii de pe scenă pentru a prinde un loc pe banca verde ce respira imaginaţia sălii.

Astăzi m-am pitit printre oameni să pot vedea omul din mine. Am plâns şi plâng şi acum. Aici, clasa nu mai are elevi ce joacă barbut. Plâng pentru că sunt în prima bancă alături de ei.

Acest spectacol orgasmic al imaginaţiei are o bulină şi o cifră. Este interzisă vizionarea acestui spectacol de către copii de până la 18 ani. Doar de la această vârstă poţi avea inteligenţa posesorie să vezi scena fără părinţi. Mă înclin în faţa mutrişoarelor vesele care au creat viaţa unei seri.

Dar vă întreb în prag de seară, mestecăndu-vă propriile rădăcini, de ce trebuie să ne jucăm viaţa pentru a o putea simţi?

Pe Petrică, fiindcă aşa îl cheamă pe baiatul al cărui drum se opreşte în acest concept, îl întreb, prin amuţire, de ce trebuie să ne jucăm emoţia pentru a o putea trăi? De ce trebuie să ne jucăm plânsul, paşii, râsul, timiditatea sau curajul vieţii într-o capsulă de trăire?

Vă recomand ca din toamnă să vă opriţi oasele mucegăite „Pe drum”, în secundele unor „Oameni şi Fluturi”.

Eu astazi m-am convertit. Aleg religia unui VIS în mâinile SINUCIGAŞULUI!

Mă înclin în pauza de respiraţe !!


Foto : internet



9 comentarii:

  1. suntem vis , suntem in vis ...
    O seara placuta !

    RăspundețiȘtergere
  2. Schtiel,
    in care vis? in cel al realitatii, sau?

    RăspundețiȘtergere
  3. visele sunt rupte de realitate ... cel mult au punct de plecare acolo , in rest sunt libere sa zboare ! :D

    RăspundețiȘtergere
  4. "Visele sunt o proiectie a realitatii, iar
    realitatea o proiectie a viselor" ~ Freud
    Saru'mana, o seara placuta!

    RăspundețiȘtergere
  5. :) si noi suntem realitatea viselor lui freud ..

    RăspundețiȘtergere
  6. Si cand credeam ca am ajuns in acel stadiu al vietii in care nimic nu m-ar mai putea misca, emotiona, uimi, am gasit blogul tau si toata aceasta impresie se sparse ca un balon de sapun de proasta calitate. Atat de mare e discrepanta intre imagine si om incat acum, in momentul asta, am renuntat definitiv sa mai cred in asa zisa mea capacitatea de a cunoaste oamenii. Eu 'ma pricep la oamenii, ii citesc'. Prostii. Prostii, prostii! Esti fantastica! Nu am cuvinte. Cred ca n-am avut niciodata. Imi doresc foarte mult sa te ascult cantand. Foarte mult! Si nu uita: esti fantastica !

    RăspundețiȘtergere
  7. Vasys,

    Poate ca nu o sa crezi, dar am plans atucni cand te-am citit. Nu vreau sa iti multumesc pentru ca pot sa ma inclin in fata ta.
    Ma bucur ca ne putem insela in legatura cu oamenii, si da! Ai dreptate, ne inselam de atat de multe ori, dar importanta lucrurilor ce ne cutremura fiinta, primeaza inainte de toate.
    Te imbratisez cu mult drag si cu proxima ocazie cand voi avea o cantare te voi invita cu mare drag.
    Iti zambesc, om bun! Desi ne vedem pe coridoarele institutiei aproape in fiecare zi, nu am deprins curajul de a-mi da jos palaria in fata ta. O voi face-o! Nu pentru azi, ci pentru ieri si maine! Sarut mana pentru cuvinte!

    RăspundețiȘtergere
  8. Crede-ma ca nu merit ca cineva si mai ales cineva de calitatea ta sa-si scoata palaria sau sa se incline in fata mea. Nu merit. Ceea ce am descoperit azi a fost atat de uimitor incat m-am socat. Probabil ti se pare ca exagerez dar cuvintele astea nu zic de fapt nimic despre starea ce ma incearca. Si nu e vorba despre ce am gasit, nu e vorba despre omul din spatele mastii pentru ca toti purtam o masca. Nu. Este vorba despre mine si despre ceilalti. Daca fiecarei persoane a carei viata s-a intersectat cu cercul existentei mele intr-un fel sau altul i-am pus o eticheta, un atribut, o definitie, acum, cand am descoperit cat de amarnic m-am inselat, ma intreb: oare cine sunt ei de fapt? De fapt? Oare de cate ori am actionat sau reactionat in baza a ceea ce eu credeam a fi o abilitate inascuta? Desi revelata fiindu-mi azi nimicnicia sunt cuprins de doua sentimente: mi-e ciuda pe mine, foarte ciuda, dar in acelasi timp am speranta si sunt optimist. Intr-un munte imens, aproape fara margini, de noroi si gunoie exista si "oameni frumosi"(in definitia lui Dan Puric). Si atunci strig: Iata! Exista! Mai e o sansa! Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  9. Am avut sansa sa intalnesc oameni extraordinari, carora Romania, pe o parte, nu le-a dat sansa de a fi printre cei mai Romani dintre Romani. Am trait experiente extraordinare alaturi de oameni care, indiferent de genul feminin sau mascultin, au nascut generatii de oameni de calitate. POate ca toate acestea nu ar fi fost adevarate daca ascultam doar povestea cutiei cu imagini. Si eu m-am inselat. Si el. Si ea. Este omenesc. Si stii ce? Ma bucur ca m-am inselat. Am descoperit asa, prin cruzimea ochilor mei si a altora prin care i-am ascultat, oamenii fara etichete. Acei oameni simpli care tremura si plang in fata unui tablou fara culoare. Exista oameni frumos, da! Asa spunea :) "Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca stiu cine sunt" . In privinta calitatii, nu vreau sa am o alta calitate decat cea care imi apartine cu adevarat. Viata este un ritual, o liturghie la care nu am de gand sa adorm. Nu imi multumi pentru ceea ce poti tu vedea. Sufeltul iti apartine si ma bucur sa il vad atata de frumos. Te imbratise cu mult drag.

    RăspundețiȘtergere