miercuri, 23 iunie 2010

Copiii lanului de grâu şi umbra de copac!



Am plecat. Las în urma mea, prin oglinda maşinii, drumul de sute de kilometri.

Umbre de copaci pe şoseaua încinsă, cer fără nimic, dar totuşi, adus în mine, prin dorinţă. Marcajul drumului se pierde şi claxonul maşinii a amuţit. La casetofon se aude o melodie a celor de la ”The fray – never say never”. A început să plouă şi spicele de grâu, care până acum au fost bătute de soare, respiră în aburi. Se odihneşte pământul. Doar eu mai alerg şoseaua abia spălată.

O ambulanţă grăbită ne depăşeşte. Să fie oare o urgenţă din cauza căldurii, sau să fie din cauza berzelor ce nu mai cunosc drumul spre ţările calde şi cad fără suflare?

Copii se joacă în lanul de grâu, se stropesc cu apă si ţipă. Ce frumos e apusul în părul lor. Habar nu au ce curaţi sunt. Ne schimbăm printre spicele de grâu abia coapte.

Nici hainele nu mă mai vor. Nu s-au lipit de mine deşi sunt udă.

Ce trist e pământul şi eu stau pe el!



Vă invit la un eveniment pe care nu ar trebui să-l ratati! Nu veţi uita acesta seară!

joi, 17 iunie 2010

Reţeta de mâncare ce poartă numele tău A.F.N.

Am învăţat că fiecare om are problemele lui. Că fiecare merită ascultat şi înteles chiar şi atunci cand iţi spune că a trecut strada pe o zebră de pietoni netrasatã. Am învăţat să îmi las fiinţa să doarmă atunci când bolovanii îmi cad peste picioare. Am învăţat că atunci când nu sunt bine, să nu strig „ajutor” pentru că nu mă va auzi nimeni.

Cutreier strãzile de frică. Încerc să ghicesc următorul magazin din care să-mi comand mâncare la pachet, dar pur şi simplu nu găsesc nicio uşă deschisă. Aşadar, astăzi voi găti. Am de ales între reţetele învăţate de la mama şi cele născocite de mine. Ar trebui să mă decid asupra unui fel de mâncare. Drumul spre casă durează o oră, asa că voi avea timp să-mi gãsesc reţeta pentru ziua de azi. Problema este că mi-a picat mânerul de la singura mea cratiţă şi s-ar putea să mă ard atunci când voi încerca să o folosesc.

Răsfoiesc revistele copilăriei şi îmi aduc aminte de colegul de bancă din clasa a opta. Baiatul acela iubit de toate fetele, frumuşel şi năzdrãvan. A plecat însă de câţiva ani în altă ţară. Se simte iubit în braţele unei alte femei ce îl poate face fericit cu adevarat. Eu nu am reuşit. Nu am ştiut să îl iubesc aşa cum merita. Alergam uliţele satului în care m-am născut, căutând alte cuiburi pe care sa le jupoi. Nu am înţeles că el mă iubea. Fiind baiatul frumos şi iubit de toate fetele, credeam că eu nu sunt decât o altă mancare de prânz servită caldă. L-am fiert în apa cu sare pentru a-i arăta că se înşeală. Nu ştiam că mã poate iubi atât. A plecat. Şi dupâ ce a plecat, mi-am dat seama cât de mult l-am iubit şi eu. Era prea târziu pentru a mai face ceva.

Dupã câtiva ani buni ne-am întâlnit la o petrecere. Venise în ţară. Ne-am privit şi a fost suficient să înteleagă faptul că încă îl mai iubesc. Am rămas cu privirea de copil din acea vreme. Drumul spre casă s-a terminat. Felul de mâncare l-am stabilit. Am ales să nu mai mănânc fast food şi nu mai folosesc cratiţa fără mâner. Din păcate nu am nicio fotografie cu el. Nu mi-a rămas nimic. Decât amintirea unui bărbat minunat ce m-a iubit.

Iubirea ce nu s-a consumat niciodatã m-a făcut să-mi găsesc reţeta.




vineri, 11 iunie 2010

Dilema - GOODBYE

Sper să vă placă!

Alexandru Luft este compozitorul şi textierul piesei. Un tânăr foarte talentat. Vă las să ascultaţi piesa şi aştept păreri…

vineri, 4 iunie 2010

Compun pentru oamenii grotei...




Mă adăpstesc într-o sticlã. Lucrul acesta nu mă trimite cu gândul că fug de ceva anume. Mã adăpstesc într-o sticlã pentru că grota nu mă mai primește. Sunt fericită și nu este puțin.

E ora patru dimineața. Aprind un băț de chibrit peste întunericul nedepășit de zi. Te vad și te strig. De dor și de iubire, de frica de a nu mă auzi, îmi dau foc la hainã. Plămânii mi se umplu de flăcări, mâinile se lipesc de vidul creat de fum şi dopul sticlei nu mai sare. Tușesc și îți strig numele. Poate, iubirea ce încă ți-o mai port în inimã, te trage înapoi. Respir greu şi nu mai știu dacă am adormit sau mai sunt trează, dacă apa ce o simt spre tălpi și sting flăcările sunt lacrimile mele sau ale tale...dar, Doamne, râd pentru că te-ai oprit și m-ai privit. Mi-ai mângâiat obrajii și i-ai sărutat. Mi-ai șoptit suav să îmi continui drumul fără tine, să prețuiesc iubirea și să o dăruiesc altcuiva. Știu că nu te vei întoarce, dar devin slabă și te implor să mai rămâi. Stingi amintirea cu o mângâiere și îmi promiți că îmi vei veghea somnul de departe.

Te aștern sub forma unei perne să pot adormi în fiecare seară cu zâmbetul ștrengar, să te imbrațișez atunci când sunt lăsată singură de oamenii grotei și să te iubesc chiar și atunci cand voi avea şaptezeci de ani.

Promit sa te păstrez mereu în trupul meu de sticlă .... COPILĂRIE!

Acum, stau înghesuită în corpul de sticlă până se va găsi cineva să mă ronțăie.


Foto : Alin M. Stoianovici. Multumesc, Alin!