miercuri, 17 august 2011

Cuvinte în cadou


Răsfoind printre rafturile prăfuite ale ramilor bibliotecii electronice, într-un moment de pierderi sufletşti, am regăsit cuvintele unui copil sincer. Nu ne-a legat nimic, decât cuvantul şi plăcerea de a-l împărţi. Poate că este uşor să crezi că poate fi iubire, dar nu este. Poate că este greu să înţelegi că oamenii se pot iubi doar pentru fiinţe, dar există.

A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în ultimii ani. A fost sinceritatea întortocheată a plăcerilor ce se închină în faţa unui om curat. Multumesc, C.




“Scriu pentru a reveni la esențialul uman prezent în orice suflet, pentru a da naștere la ceva, pentru a mă spovedi în faţa mea şi a-mi recunoaște neputinţa de a păstra seninătatea gândurilor de mult trecute. Scriu pentru tine şi pentru mine cu bucuria inocenţei, a virtuții şi a încrederii într-un alt suflet deschis.

Admir norii şi ploaia pe care o poarta…Să toarne peste noi şi să ridicăm privirea pentru a ne clăti ochii şi mintea. Picături de cuțit şi de mătase să ne învelească chipul. Ascult tunetul şi îl primesc înăuntru pentru a-l înţelege. Disec fulgerul să descopăr miezul căldurii şi a culorii. Esenţa îmi va da avântul de a trece prin ei până la capătul cerului, sub soare şi liniște. Îl simţi dar nu te poți uită la el, căci fericirea nu are formă. Nu îl vezi dar îl cauți cu mâinile tremurătoare, îl atingi ușor şi o lacrimă ţi se scurge de sub pleoapă. Te mângâie înapoi şi îți soarbe lacrima. Ești liber.

Nu știu ce ar trebui să scriu. Hârtia a fost sufletul, dar condeiul a fost mut. Încerc. Ascult melodia şi îmi place. Vibrează ceva străin în mine, dar mă încălzește. Pupila minții se dilată şi vede prin ziduri de nimic. Vede cerul, vede aripa, vede norii. Mă uit de sus şi zăresc cuvântul ce zdrobește munți. A fi om înseamnă a depăși viteza sângelui ce curge prin noi şi asta mi-ai arătat-o tu. Mulțumesc pentru răspunsul tău, mulțumesc pentru că dăruiești. Acesta este cadoul meu pentru ţine, chip de înger.

Sper să-ţi placă şi să-l înțelegi în simplitatea lui. Eu nu am temple şi nici fluturi, dar mă înclin în faţă celor care le emană. Cred în bunătatea omului şi în puterea lui de a face minuni. Aş fi naiv să cred altceva pentru că am trecut de nori şi acolo dorm în fiecare noapte. E greșit să trăiești în vis doar dacă nu este al tău şi e trist să trăiești visul altuia în speranţa că vei fi fericit părăsindu-te.

Te îndemnam să vezi tot tabloul, dar nimeni nu îl acoperă din priviri. Creşte cu un zâmbet, cu o lacrimă, creşte în fiecare zi. Culorile se amestecă dând naștere la alte nuanțe, la alte orizonturi. Să nu îți baţi aripile în cuie pentru un cuib din paie. E datoria noastră să trăim fiecare clipă şi să luăm polenul. Uneori înţeapă, dar sângele vărsat va hrăni un suflet flămând de sinceritate şi de viaţă.

Privește mereu în sus, acesta este drumul tău, printre stele. Ascultă-ţi vocea pentru că este frumoasă, citește-ţi cuvântul pentru a învăţa despre ţine, trăiește-ţi viaţă pentru a trăi etern. Primește aceste sfaturi şi nu întreba de ce, de unde, de când. Așa cum faci totdeauna. Fii sinceră cu tine şi vei străluci în cea mai neagră noapte. Întunericul e doar lipsa luminii şi tu deții felinarul fericirii tale. Zâmbește şi vei urcă munții, topind zăpada rece din jur.

Acesta este cadoul meu.

Cu drag, C..”

sâmbătă, 6 august 2011

Zece întrebări pe scaunul destinului, cu Ozana BARABANCEA

Amuleta Japoneză : Acest interviu se găseşte sub titlul Zece întrebări pentru destin”. Regăsindu-ne mereu în faţa unor întâmplari care par a fi uneori divine, vă întreb evident, dacă credeţi în destin?

Ozana BARABANCEA: Evident că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Cred că de fiecare dată coincidenţele sunt semne divine, cred că nu poţi scăpa de destin, chit vrei fugi de el precum OEDIPE.

Amuleta Japoneză : Cât de fragil este scaunul unui destin de artist?

Ozana BARABANCEA: Depinde mult de pregătirea ta, de încrederea în tine şi de determinarea ta. Să distingi bine compromisul de dăruire şi determinare, să ştii ce prieteni să îţi faci, să ştii că mereu e bine să te reinventezi, să eviţi rutină, să ştii să îţi menţii tonusul fizic şi mental şi chiar artistic.

Amuleta Japoneză : Pemtru a reuşi în acestă meserie avem nevoie de curaj? Cu ce luptă un muzician pentru a îmbrăca haina unui nume?

Ozana BARABANCEA: E bine şi foarte rumos să porneşti de la studiul şi de la bucuria pe care o simţi când faci muzică. Numele se va distinge cu timpul, dar dacă porneşti de la nume....şi nu îi justifici strălucirea, păţeşti ca aia care s-au născut vedete şi mor la 80 de ani......tinere speranţe!

Curaj? e prea mult spus. Există o bucurie interioară care te împinge să te exprimi artistic. Este o pornire interioară pe care ţi -o respecţi şi asta putem numi curaj. Am primit multe şuturi în fund de la profesori celebri, cărora nu le dau numele, şi care nu vedeau în mine vreun potenţial. Am avut curajul să îi ignor şi să iau de la ei doar ce am simţit că îmi este util. Asta e marea dramă a elevilor cu mare potenţial. Dau de profesori bolnavi de ei înşişi care îi umilesc şi le taie aripile. E şi asta o etapă….să ai curaj să faci fatza umilinţelor unui profesor. Ar fi minunat ca profesorii să îşi încurajeze elevii, să îi promoveze şi să îi susţină.

Amuleta Japoneză : Este sufletul o marcă înregistrată în artă?

Ozana BARABANCEA: Sufletul pe tavă e doar jertfa artistului. E monedă.

Amuleta Japoneză : Aţi vorbit la un moment dat despre prostituţia în artă. Cum am putea să o curăţăm de acestă infecţie?

Ozana BARABANCEA: Mă doare sufletul. Vinovată de prostituţia asta este mass media. De aceea mi-am aruncat cele două televizoare şi mulţumesc lui Dumnezeu că mai pun mână pe o carte, că mai văd un film cu copiii, că îmi aleg eu însămi ce să îmi eranjeze sau nu, propria linişte interioară. Cultura a fost înlocuită cu divertismentul facil, cu femei dezvelite, cu scandaluri fără conţinut, cu intrigi, cu orice, ratting iasă!

Amuleta Japoneză : Sunteţi o mamă fericita alaturi de Gloria si Andrew. Aţi stat în faţa destinului de multe ori. Contează ce cred oamenii despre dumneavostră?

Ozana BARABANCEA: Mi se rupe de ce cred oamenii despre mine. Dar din câte am văzut, oamenii întâlniţi prima oară, sunt fascinaţi, fericiţi, bucuroşi că văd. Şi, evident, ştiu că e greu să îi mulţumesc pe toţi. De aceea mi-am propus să mă mulţumesc în primul rând pe mine însămi. Şi familia mea să fie relaxată şi cu zâmbetul pe buze.

Amuleta Japoneză : Cum arată pentru Ozana BARABANCEA, rochia de mireasă a vieţii?

Ozana BARABANCEA: Ei, nu ştiu....cine ştie….poate voi mai fi mireasă...habar nu am. Oricum sunt fericită. Am doi copii şi un bărbat cu suflet curat lângă mine, cu care nu mă etalez şi nu îl prezint ca pe un trofeu. Suntem noi patru cei care contăm.

Amuleta Japoneză : Pe data de 20 august este ziua dumneavostră. La mulţi ani, vă spunem de acum. Dintr-un sac plin de dorinţe, care ar fi dorinţa anului acesta?

Ozana BARABANCEA: Mulţumesc de urare şi îţi doresc şi ţie tot binele din lume, şi tu eşti leoaică. Eu îmi doresc să fiu sănătoasă şi să mă bucur de viaţa asta minunată alături de cei trei oameni care mă fac fericită: copiii şi bărbatul de lângă noi.

Amuleta Japoneză : Cum v-aţi caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrieţi dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima dumneavostră?

Ozana BARABANCEA: Viaţa mea e o pereche de pantofi sigură, deşi cu tocuri, eleganţă şi bine încleiată, pentru orice sezon adaptată, frumoasă şi sigur din piele...

Amuleta Japoneză: Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul v-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce întrebare i-aţi adresa d-voastra lui?

Ozana BARABANCEA: I-aş mulţumi şi i-aş spune că, de ar fi cazul să o iau de la capăt, un singur lucru aş schimbă....i-aş da mai multe zile de trăit mamei mele pe care am pierdut-o când aveam nici 14 ani, ca să mă pot bucura de ea. Şi l-aş rugă să mă ţină pe mine sănătoasă lângă copiii mei minunaţi, care au atâta nevoie de mine!!!!!!!!!!


marți, 2 august 2011

De ce ne numim oameni?

Nici moartea nu ne mai poate răpi răutatea din suflet. Nu ne mai trebuie nici act de identitate pentru ceea ce simţim. Ne încoronăm singuri trupurile cu metale preţioase şi ne punem nume de prinţi doar pentru a ne dovedi puterea. Puterea cui? Pe cine îmbrac astăzi?

Ce sărate sunt tălpile unui mort viu. Nu vreau să trec marea plutind ca o barcă fără vâsle. Ciudat. Afară sunt 40 de grade şi cerul rupe tăcerea, dar nu spală crezul boierimii.

Nu vreau sa contrazic tăcerea, dar ea o face. Lipesc afişe pe corpul fiinţei mele prin care cer durerii să mă rupă de acest regat. Şi totuşi mă numesc om.