luni, 14 decembrie 2009

Nebunie in culori

Mă trezesc brusc din luna cu fluturi albi, îmi găsesc trupul întins pe podeaua maronie din sufrageria casei părasite. Aud bufniţa prin burlanul sobei cu lemne. Mi-e frică. Acea frică de nestapânit atunci când te trezesti singur. Sunt nebună, o nebună ce traieste normal pentru ochii acelor critici ce poposesc pe culoarul cu lumină artificială. Ochii mi se inchid cu imaginea unui copil ce îmi întide jeleuri şi mă roagă să îi ofer mărunţişul din punga desenata pe perete.

Mă opresc de multe ori pentru a mă aduna de pe marginea şanţului cu mocirlă caldă, nu ma priveste nimeni, nici măcar el...cel ce imi iubeşte nebunia. Nu-mi place lumea asta, nu găsesc locuri care să-mi ofere culoare obrajilor. Povestesc lumii despre picaturile de ploaie ce zac in locul ochilor verzi si pătaţi. Nu-mi place când rasul meu e fără înteles şi nici nu-mi plac grămezile de pânză albă imi vindecă rănile provocate de frunzele de bambus.

Trăiesc în realităţi apuse şi nu cer decât un stol de păsări pentru a îmi devora trupul nebun.



marți, 8 decembrie 2009

Doar eu si Totosh...

Totosh, este pisica mea roscata ce imi sta in brate in fiecare seara atunci cand ajung acasa, cea care ma alinta atunci cand ma simte inecata in visele amare. E fenomenul meu de bucurie si de liniste. Mancarea e pe foc, casa miroase a ceapa si eu imi sprijin barbia in mana, gandindu-ma la cum sa cumpar un kilogram de cartofi. E, oare, frig afara sau doar faptul ca Totosh sta ghemuita pe picioarele mele, ma transforma intr-o amuleta ce atarna la gatul ei? Cineva imi bate la usa, cred ca este administratorul blocului care a venit dupa banii de intretinere. Nu ii raspund pentru ca nu am sa-i platesc, astazi. Ma ridic din profunzimea gandurilor si pornesc spre sifonier. E gol. Nu mai ai nicio haina pe umeras si nici loc de ea, atunci cand vei veni. As scrie un roman despre haina ta, fara sa-ti descriu captuseala maronie. Dar sunt prea multe culori ce cad in gol si prea aglomerat in sifonierul starzii ,sa imi aduc aminte de bataile din usa.
Ce agitata este Totosh. Ma indrept spre gara sa nu pierd trenul. Daca sti linia la care este tras, lasa-mi inima pe sine.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Zambete pentru copilarie!

M-am schimbat.… plang de fiecare data cand imi aduc aminte cine sunt, sau mai bine spus, atunci cand nu mai stiu cine sunt. Imi spun mereu ca trebuie sa fiu puternica, ca trebuie sa am curaj, sa ma rabdare …. Nu imi cunosc locul, devin impulsiva si rea, ma transform intr-un om ce transeaza fara a-si cunoasca bine carnea. Nu mai pot vorbi despre mine, nu mai pot vorbi despre muzica, despre mancare si fotbal, despre lucruri ce altadata imi incalzeau sufletul. Acum sunt prinsa aici, fara scapare. Cui sa-i spun ca sunt pierduta? Cine se asteapta sa ma vada asa? Eu, nu sunt om pentru voi.

Nu mai stiu sa privesc si nu mai stiu sa fiu langa nimeni. Ma indepartez de orice si oricine. As opri totul si as pune o vraja peste mine .. mi-as smulge inima din piept, mi-as privi-o si as intreba-o din ce-i facuta.

Mi-e dor de vremurile in care imi cumpara mama adidasi, o facea o data la 3 luni pentru ca nu ne permiteam altfel, imi soptea usor: “ai grija de ei, trebuie sa te tina un timp, alti bani nu mai am”. Imi puneam blugii de duminica fara sa plec niciunde, ne strigam numele atunci cand nici macar nu stiam cum ne cheama. Mi-e dor, de desenele mele animate, de televizorul cu lampi, de gradinile secrete ca cele din Sandy Belle, de bataile cu nuiaua de nuc date de mama, cand lasam hainele papusilor imprastiate prin curtea casei. Mi-e dor de animalele din ograda, sa sar gardurile vecinilor, sa merg la furat de papusoi si caise, sa fug pe campul plin de grau si sa imi julesc genunchii, sa strang copii de pe starda si sa mergem la dudaria din capatul satului, sa ne strangem noaptea in fata cimitirului si sa spunem povesti de groaza, sa ma bat cu baietii de pe strada si sa ma indrageasca pentru ca sunt mai tare ca ei, sa fug seara pe geam si sa ma intalnesc cu baietelul de care imi placea, la copacul vecinului, pentru acel sarut inocent... mi-e dor sa fiu copil.

Acum, privesc un oras in care imi tarasc trupul si-l urc la etajul 10, doar pentru ca aici ma mai simt acasa. Aici, in camera asta de cinci metri patrati, nu lipseste poza mamei si cea a tatalui, nu lipseste nimic.....decat eu.

Ma gandesc de atatea ori sa ma intorc acasa. Dar ce inseamna acasa, acum? Un loc in care nu mai am nimic, decat pe cei dragi....

Cu toate astea, sunt fericita. Zambesc pentru ca am avut dreptul sa-mi aleg copilaria, sa am adolescenta si sa fiu astazi aici, sa zambesc pentru ca inca mai stiu ce inseamna dor si sa o fac chiar si atunci cand nu mai am motiv. Maine s-ar putea sa sa stau in fata unei oglinzi, sa ma privesc si sa nu ma recunosc. Sunt fericita pentru atunci cand sunt nebuna si sunt nebuna pentru atunci cand sunt fericita. Condamnati-ma pentru nebunia mea!


Fotografie: Matei Buta : www.mateibuta.ro

miercuri, 18 noiembrie 2009

O fotografie! Un minut, ce nu se opreste niciodata in timpul ei

Am ales sa vorbesc astazi, despre arcul multicolor ce se aduna in stropii norilor de toamna. Aceasta este, EA… isi cuprinde tristetea in brate atunci cand mana ii este libera, insa, nu uita niciodata cat de frumoasa este atunci cand plange.

Privesc tablouri aproape perfecte si ma intreb, unde e fotograful atunci cand surpinde imagini perfecte? Culoarea pielii nu o vede nimeni in afara de ea, isi ascunde aripile intr-un sac, undeva, in podul casei. Ii este frica sa culaga flori dintr-un camp deschis, insa are suficient curaj de a hrani pasarile atunci cand sunt infometate. Este o femeie puternica ce isi cunoaste slabiciunile, isi aude pasii fara a lasa urme si se invinuieste atunci cand strigatul ei nu are culoare. E un miracol pentru cine liciteaza suflete. E greu sa o imbraci in alte haine decat cele pe care le poarta, nu se opreste niciodata in fata unui copac plin de fructe doar pentru ca sunt frumoase si nu dorme niciodata cu ochii deschisi. O vei recunoaste atunci cand va trece pe langa tine, ii vei simti frumusetea prin parfumul parului proaspat conturat si nu vei gresi niciodata daca o vei iubi.

Esti un sentiment complex, draga mea. Cei ce vor sa-ti cumpere trairea, iubeste-i. Nu vor avea niciodata curajul sa te priveasca, si daca o vor face, vor folosi doar lumina blitului.

Fotografie : Catalin Chitucea ; Model : Ea

vineri, 30 octombrie 2009

…..plantez zambete in aripile ingerilor…


Se spune că o planta se dezvolta in lumină….Ingerii îşi vând perechile de aripi în Rai pentru un suflet curat, aici, pe Pământ. Straturile de zarzavat din curţile mănăstirilor suspendate în neant, nu mai cresc din cauza buruienilor. Casa din piatra de la capătul parcului, unde viaţa se opreşte pentru câteva secunde să-şi tragă suflul, este atinsa de mucegai, iar aerul putrezeşte si se uscă pentru ca nu mai are linişte. Muzica greierilor ce işi plâng nimfele, îmi scutura trupul de ciulini, mă îmbraca în mătase alba şi îmi scufundă picioarele in râul rece din faţa trenului ce opreşte în staţie doar noaptea pentru a culege pasagerii rătăciţi.
Mi-e dor de soare. Îmi deschid cufărul din dormitor, scot rochia impletita din crengi de mesteacăn si pornesc sa imi caut privirea prin firele de iarba. Am ajuns in faţa stratului de zarzavat şi mă întreb, de ce ingerii mai au aripi ?

vineri, 23 octombrie 2009

.......Citind-o pe Alice Nastase

O citesc aproape in fiecare zi pe Alice Nastase. Pentru miile de ganduri ce ma definesc atunci cand o “ascult”, permite-mi sa ti-o recomand. http://alice.revistatango.ro/


Citeste-o la lumina veiozei inainte de culcare si pastreaza cartea pe noptiera patului dupa ce o termini…

Eu, i-am scris intr-o joi de octombrie....


joi, 22 octombrie 2009

Patul era de fapt o plapuma cu pene….


Lumea nu se opreste niciodata in locul in care tu ai crescut , prefera sa creasca in universuri paralele pentru ca tu sa strabati linistit vazduhul norilor de vata.
Drumul unui singur pitic nu se opreste la jumatatea lui chiar daca incaltamintea nu e potrivita. Isi sterge lacrimile provocate de durerea pietrelor ce zac doar pentru el pe drum si rezista pana cand sunetul cornului de fag se izbeste de pamantul incorsetat in ghinda fara palarie. Miroase a iarba proaspata, a cozonac abia scos din cuptor si mie, mi-e dor de mama. Fiinta care imi mangaie obrajii si ma iubeste neconditionat, care ma sustine si care stie intodeauna sa zambeasca atunci cand nu are motive, care plange de emotii cand fetita se intoarce de la scoala cu coronita pe cap, semn ca a luat premiul intai. Imi simte frica atunci cand incerc sa imi stapanesc glasul din tremurat si imi arata mandria pentru a nu ma rataci mai mult. Imi privesc parintii prin fotografia de la capatul patului si ma incarc cu puterea lor, mi-e suficient.
Mi-e dor de sabia mea de lemn din podul bunicii si de curcanul pe care il alergam prin curtea de la tara impreuna cu bunicul. Mi-e dor de smochinul din fata casei lor, de spectacolele date pe ulita pentru copii vecinilor si de nuntile facute pe campul din spatele gradinii printre balotii de paie abia adunati in gramezi si potriviti pentru colibele noastre.
Cate nopti am dormit pe plapuma cu pene a bunicii. Nepotii, ingramaditi pe langa ea, ascultam povesti cu praslea cel voinic, cu zane frumoase si istete.... ne amorteau trupurile gingase de pitici….

miercuri, 21 octombrie 2009

....curaj pentru rabdare?

Rabdarea este o masacrare a sufletului...astept sa treaca timpul pe scaunul din sufragerie dar cui sa-i spun ca nu mai am picioarele de la scaun si ceasul nu mai ticaie? Umbra pasilor lui se aude din camera de alaturi insa nu i se vede glasul…Imi aprind o tigara, imi umezesc buricele degetelor pentru a putea rasfoi romanul ce sade pe genunchi. Paginile cartii se sterg din imaginea mintii mele ajungand sa rasfoiesc nimicul din ea si sa-mi umplu ochii de praful ce zace pe noptiera din camera de alaturi, patul nu mai imi spune nimic si nu ma mai cheama sa privesc tavanul ingalbenit, geamul casei in care stau e spart in mii de bucati ce zac pe o carpeta ruginita .. ma intreb daca mai am din tigara? Privesc scrumul ce zace pe podeaua de catifea, strans parca pentru a-mi spune ceva.
Imi arunc viata in ulciorul din fata casei, sperand ca va exista cineva caruia i se va face sete de o alta viata si vom face schimb, poate voi pacali pe cineva. Pe mine m-am pacalit …