marți, 29 ianuarie 2013

Poveşti fără Zâne Bune







Nu îmi plac oamenii ipocriţi. Motiv pentru care întrebam zilele trecute daca acestă ipocrizie pe care o imbrăţişăm atat de uşor este de vânzare în vreo băcănie. De unde porneşte revolta mea asupra vânzărilor ieftine de ipocrizie? E simplu. De acolo de unde călcatul în picioare a devenit tradiţie, precum şi din tinereţile fără bătrâneţe ale mânilor tăbăcite de ranchiuna că nu s-au mai născut feţi frumoşi.
Sprijin capul pe mâna dreaptă în speranţă că voi găsi un răspuns, dar nu prea vine. Suntem nervoşi, nedrepţi, abia aşteptăm parcă să scuipăm venin. Acum, dacă şi veninul ăsta ar avea vreun gust mai rafinat, parol!
Eu am crescut cu Povesti nemuritoare şi am ales în imaginaţia mea infantilă să devin atunci când voi fi mare Zâna cea Bună. Poate că şi din cauza poveştilor mai am impresia că trebuie să îmi folosesc bagheta. Acum ce să fac? Să ripostez atunci când mi se face o nedreptate? Pe cinstea mea, aş face-o, dar tot fără rost, pentru că întâlnirile se vor ţine tot la doisprezece trecute fix şi tot de către coane Miţe, dar din acestea moderne.
În încheierea unor şiruri de judecăţi târzi, mă amuz de acestă nouă formă de socializare, ipocrizia, mon cher!
Jos pălăria, doamnelor şi domnilor!





sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Imperfectiunea naste genii!




Curg pasi drepti din pantofii mei. Nu nimeresc cheia in broasca usii, vreau doar sa intru cat mai repede in acasa. Ma grabesc sa termin recenzia si sa ii dau nume. Asta e cea mai grea parte, scriu despre nimicul strazilor pustii de pe chipul omenirii.
Fara sa fiu vreun specialit in descifrarea grimaselor, observ ca toti oamenii sunt perfecti. Nu greseste niciunul atunci cand vine vorba de compuneri proprii. Eu recunosc, gresesc. E ca atunci cand vine iarna si arunci pe tine hainele de vara, inconstient. Suporti consecintele propriilor greseli, iei un pumn de pastille si iti revi. Nu ma plang. Traiesc frumos, amortita de cartile din jurul meu, de podoabele achizitionate in rate care oricum nu au nicio valoare. Unii spun ca sunt depresiva, altii ma regasesc frustrata, eu ii las sa vorbeasca, pentru ca nu imi pasa. Nu caut sa fiu perfecta. Sunt frumoasa asa cum sunt. Sunt fericita pentru ca pot munci, pentru ca pot sa iubesc nestingherit si pentru ca sunt multifunctionala, asa cum ar spune Anisia. Mai am ceva in plus. Muzica. Ea este muza viselor mele sinuoase. Si de ce sa nu o ascult atunci cand cineva incearca sa ma fragmenteze?
Bucurati-va de azi pentru maine  si nu mai incercati sa fiti perfecti, dragii mei.
Imperfectiunea naste genii!