luni, 20 decembrie 2010

Viata mea in saci


Trăiesc de cateva luni bune cu impresia că mai am timp. Un timp de recuperat minţi, prieteni, trupuri, vieţi si iubiri, dar timpul acesta mă înşeală. Revin în viaţa mea diferiti oameni, foşti iubiţi, amici, foste amintiri. Până acum nu mi-am pus nicun fel de intrebare, dar lucruruile se întâmplă şi timpul nu stă în loc, nici măcar pentru mine.
Iubirea mă consumă cu o anamneză greu de tratat, dar mă lasă să mă hranesc doar cu jumătate de măsură. Mă îndrăgostesc o dată la doua săptămâni de haosul creat de ei ca “foşti” în mine. Probabil că acest lucru se întâmplă pentru că nu am o lege a iubirii. Mă gândeam la un moment dat să inventez una, dar stiu că nu aş respecta-o.
E vremea să îmi arunc viaţa în saci, să aliniez vrăjitoarele şi să număr fericirea. Abia acum înţeleg de ce pozele nu îmi mai vorbesc. Mă reîntorc de fiecare dată în oameni. Triăiesc poveştile altora şi niciodată ale mele. Sunt fericită pentru momente de mângâieri întrerupte. Nu am nimic al meu, ciupesc sticlele de alcol pentru cateva grame de fermitate, dar mă trezesc la fel.
Mă intorc acasă în decembrie. În alte împrejurări aş numi drumul un prilej de regăsire. De data acesta mă tem.
Îmi aleg un timp de regăsit pentru mine şi un timp de ordonat pentru alţii. Îmi arunc viaţa în saci pentru a înainta altfel.





Foto : Marian C. - Femeia de carton


miercuri, 15 decembrie 2010

Sărutul tău are gustul lor. Ale acelor femei fără gust.


Aseară mi-ai bătut în uşa garsonierei în care abia m-am mutat, fără să întelegi de ce m-ai găsit acolo. Ţi-am răspuns apelului fără să înţeleg de ce mă cauţi după atâta timp, dar am înţeles că cea pe care vroiai să o vezi nu eram eu. Încercai să confirmi imaginii păstrate de mintea ta că eu pot exista în altă femeie. Trebuia să te convingi că nu sunt ea.

Mi-ai povestit despre femeile din viaţa ta, de cea care iţi urmează paşii în fiecare zi, de aceea care te urmăreşte şi căreia îi încredinţezi trupul. Acum mă priveşti fără să mă cunoşti, ţi-ai pierdut imaginea crezând că atunci când vei deschide uşa, vei găsi acceaşi femeie din vara cu castanii cruzi, aşteptându-te dezbrăcată de curaj în miile de paturi fără pături.

Te-ai întors pentru a-mi spune că ţi-am lipsit? Cu cine vorbeşti acum? Câtor femei le vorbeşti cand îmi atingi buzele? Îmi spui că mă asemăn izbitor cu una dintre ele, că parfumul este acelaşi şi că eu sunt femeia pe care nu ai minţit-o niciodată.

Te-am iubit cu ceva timp în urmă, dar acum te privesc din colţul meu. Mă joc şi te las să crezi că sunt vulnerabilă. Te las să mă mângâi şi să mă ceri în braţe. Te las să mă vezi că îmi pasă, dar îmi este atât de uşor să te pot iubi fără sentimente.

Îţi sună telefonul. Te privesc în lumina roşie a veiozei verzi. Vrei doar să experimentezi mai multe feluri de iubiri, vrei să cunoşti până la ce capacitate sau la ce nivel poţi iubi. Eu sunt doar cobaiul tău.

Îmi oferi mângâieri de care am nevoie, dar de care mă pot lipsi pentru că nu mai au gust. Nu te simt vibrând în mine. Nu pot să culeg aceleaşi pături de fiecare dată, atunci când mi se face frig.

Astăzi, gura ta are gustul femeilor ce ţi-au folosit mintea. Nu ai iubit niciodată pe nimeni cu sufletul. Ai vibrat doar sub alte piei, dar doar pentru femei la fel ca tine.

Pentru moment, proprietarul ochilor verzi pătaţi de soare, a plecat în vacanţă.

luni, 6 decembrie 2010

Vreau sa il ajut pe MOS CRACIUN!!!

Este un proiect pe care îl susţin şi în care am mare încredere. Sunt copilaşi care vor zâmbi pentru prima dată în viaţa lor. Haideţi sa nu rămânem indiferenţi acestor ingerasi. Va invit sa cititi mai jos cum putem face acest lucru! Pentru mai multe detalii, vă stau la dispoziţie!

Vă mulţumesc!!!


"Vreau sa il ajut pe MOS CRACIUN!!!"

Obisnuiesc sa dau copiilor saraci haine ramase de la fetita mea. Ofer cu placere copiilor care nu au, jucarii de care copilul meu s-a plictisit. E bine si e frumos. Dar anul acesta vreau sa pregatesc un cadou adevarat, pentru un copil saracut, ca si pentru copilul meu.

Stiu ca Andrei, copilul de 5 ani de la Centru de zi Sfantul Vasile isi doreste un elicopter si dulciuri. Mai stiu de la doamnele de-acolo ca nu are o geaca groasa, pentru iarna. O sa merg intr-un magazin, o sa le cumpar si o sa fac un pachet frumos pe care scriu numele lui Andrei. Trimit pachetul Mosului sa-l duca el personal.

Vrei sa pregatesti si tu pentru un copil sarac un cadou ca si pentru copilul tau?

Eu stiu ce-si doresc de la Mos Craciun 200 de copii saraci. Si pentru ca e criza si poate mosul nu are sacul chiar plin, VREAU SA-L AJUTAM PE MOS CRACIUN!!!

Daca vrei si tu, da-ne de veste la mirela@zurli.ro sau la 0722.560.502

In 11 decembrie toate pachetele pot fi predate unui spiridus care te asteapta in AFI PALACE COTROCENI, la locul de joaca ZORKY Planet. Suntem acolo de dimineata de la 10 pana sera la ora 20.00.

Apoi, toate personajele de la ZURLI impreuna cu spiridusi si cu MOS CRACIUN vor merge la Centru Sfantul Vasile si in cel mai festiv cadru copiii isi vor primii cadourile.

Mosul iti va fi recunoscator iar Doamne, Doamne o sa-ti zambeasca!!!

Cu drag

Mirela Retegan

Compania de Evenimente pentru copii ZURLI

0722.560.502

www.zurli.ro

http://blogulmoscraciun.blogspot.com/

www.gascazurli.ro

www.teatrupentrucopii.ro

marți, 30 noiembrie 2010

O lume într-o singură dorință. Ghetele de gheață.


Este noiembrie. Este o luna în care frunzele se contopesc cu ploaia, iubirea cu trupul pământului ars de o vară şi cerul cere un răgaz pentru a-şi umple paharul cu dragoste . E vremea unui zâmbet sincer. Decembrie ne strigă pentru a ne pune dorinţele sub bradul care întârzie să se nască.

Nu ştiu dacă în bocancii pe care i-am achiziţionat second hand se pot ascunde dorinţe de gheaţă, dar și așa mi le pot creea.

Mi-aş dori ca oamenii dragi să nu mai plece în alte ţâri, pentru a crește copiii neamului nostru. Mi-aș dori ca bătrânii să nu mai cerșească pe la colțuri câte un leu pentru rețetă, animalele să nu mai fie badjocorite și copii să alerge siguri, prin parcuri curate.

Mi-aș dori ca spitalele să se golească de suferinzi, casele de copii de orfani, străzile de cerșetori și mașinile de gaz. Să pot planta liniștită un copac în fața casei, fără să mă tem de vecinul căruia nu îi place mirosul teiului și preferă mirosul unui prun.

Câte dorințe aș putea ține într-o singură mână? Câte inimi aș putea oferi din inima mea? Câte vieți aș irosi să cuprind lumea într-o singură dorinţă?

Astăzi, noiembrie. Aș fii ipocrită să îmi doresc altceva atunci când pământul se îneacă. Până când toate celelalte dorințe se vor împlini, strig Crăciunului să mai încălzească ghetele de gheață.

Mâine voi planta un braduț, pentru începutul unei prime dorințe. Tu? Câte dorințe mai irosești?



Foto : internet

marți, 9 noiembrie 2010

Tăcerea vremii mele!

De astăzi îmi voi lega mâinile de candelabrul de argint si voi cere tăcere pentru suflet.. vreau să tac o perioadă în secunde!

joi, 4 noiembrie 2010

Monolog de drum - Partea a III a



Pe masa din camera hotelului în care sunt cazată stă dosarul tău. Un dosar nu prea gros, dar nici prea subțire, cu un șirag de mărgele și un singur șiret. Nu lipsește decât ceara care să te adune din miile de femei în care ți-ai lăsat firul de respirație. Mâna ta îmi prezintă curajul cu care îți irosesti viața. Ți-e frică de bătrânețe, îmi șoptești. Mă pregătesc să te întreb dacă iubești, dar ești mult prea pasionat de drum și de mașina pe care abia ai achiziționat-o.

Te-aș invăța să iți simți inima. Nu doar să crezi că poți cumpara orice, doar cu imaginea țipetelor femeilor care te doresc sau care plâng atunci când te fotografiază.

Mai avem câțiva zeci de kilometri până la destinația unde mă vei abandona și deja mă întreb ce vei face cu piciorul stâng.

Nu te vreau. Nu sunt lângă tine doar pentru că ești obișnuit să fii dorit. Rămân cu gândul tău și cu iluzia că m-am abandonat singură. Mi-am lăsat privirea la masa ultimei benzinării unde ți-ai băut cafeaua.

Orașele se impart în bilete de călătorie. Mai sunt câteva săli din care pot privi ca simplu spectator de pe canapeaua din culise. Pot împărți fluturași cu chipul tău din fotografia de final, dar cafeaua pe care o bem dimineața înainte de plecare, mă sfidează. Să fie oare laptele expirat?

Ești un copil curat la suflet. Îți sună telefonul. Familia te așteaptă acasă fără numele de scenă. Ai plecat fără să iți las banii de benzină. Îmi aprind o țigară în urma ta și formez cerculețul de prietenie. Ești sincer când apeși pedala de accelerație a mașinii. Ești tu în fiecare umbră. Curat și vesel în după-amiaza nopții. Trăiești frumos, copil închegat de vreme. Ai ridurile astupate de sudoare.

Cafeaua din cabina actorilor te trezește abia în dimineața urmatoare, dar rămâi tu şi ajunge!

joi, 21 octombrie 2010

Monolog de drum - Partea a II a



Tresare viața în pieptul meu. Să cred în tine ? Te-aș fi întrebat, dacă aveai un suflet în loc de picioare.

Îmi privești buzele. Îti culegi respirația din buzunarul pantalonului de dans. Te trezești gol. Îţi iei pasul în mână și te pornești spre mine, dar te oprești la jumătatea drumului. Ți-aș striga numele, dar nu îl cunosc.

Alexandra îmi întinde eşarfa ce trebuie ataşată de brâul tău. O iau, dar îmi scapă din mâna. Mi-e frică să te ating. Pierd un zâmbet printre ţesături pentru că o altă femeie te îmbrăţisează. Aş spune că îi cunoşti mirosul părului, dar prefer să mă trezesc în culisele vieţii cu o palmă peste frunte. Nu vreau să dorm în patul tău.

Aş vrea să fiu în locul sudorii tale, să fiu podeaua care te învăluie şi care iţi primeşte freamătul paşilor. Câtă pasiune ai în lacrimi. Mă privești neajutorat atunci când iți aștepți rândul la trăire. Ai vrea să îmi spui că poti controla luminile, dar știi că nu poți prinde tăcerea lor.

La fiecare spectacol, trag bucata de mătase cu care ești invelit. Rămâi, de fiecare dată, gol, în fața mea. Fără să mai înțelegi sensul pașilor pe care îi arunci pe podea, îți lași carnea să putrezeasca, fără miros. Pentru cine dansezi astazi?


Foto : Eylence.Az. Multumesc

miercuri, 13 octombrie 2010

Monolog de drum


Partea I

Începutul oricărei etape aduce finalul în prea multe rânduri. Oameni ce respiră, transpiră, se ridica împreuna de-a lungul unui stagiu. Spectacole reușite, orașe bântuite, oameni de culise ce au mâinile legate de sforile cortinetelor, mașiniști mirosind a spirt...toate sub lumini de culise.

Mădălina, copilul femeie ce controlează ștăngile să nu distrugă picioarele balerinilor oftează din colțul ei. Privește lung imaginea liniei formate de picioarele fără marcă de înregistrare și părăsește cabina de regie cu o lacrimă ștearsă de mâinile celor patru fete. Rămâne mereu ultima. Adună din cabine pantalonii, măștile le așează în cutiile de carton, costumele revin pe umerașe și sudoarea balerinilor strânsă în pantofi rămîne uscată.

Vorbesc despre tine gândului corupt. Printre crestele de munți, printre drumuri și spectacole, săli pline de femei...ți-am auzit teama și freamătul în batista fracului. Nu mă privi ca și cum nu aș fi lângă tine. În dreapta mea linia de cale ferată nu se termină. Pe cealaltă margine de drum cașcavalul stă neclintit pe mesele tăranilor pentru a fi vandut. M-aș vinde și eu cărărilor din munți, copacilor cu rădăcini adânci. M-aș lăsa sărutată de Olt.

Ce puternic este soarele amiezii. Îmi orbește voința de a crește fructul din geantă. Sunt tot pe drumuri. Încerc sa scriu despre șopârle. Mai avem 30 de kilometri până la Sibiu dar tirul răsturnat ne ține în loc.

Stiu că ești în urma mea. Mi-am lipit sacadat inima de ultima linie trasată pe drum. Vei trece peste ea? Sau o vei sadi-o în a ta?

miercuri, 1 septembrie 2010

Ah! E iarna în august!

Ah! Strig umărul lăsat în umbra ta. Nu îl înţelegi. Privesc luminile de la etajul zece. Afară, ninge în august. E prea răcoare să deschid geamul şi bambusul norocos creşte fără să mă întrebe dacă poate. Nu mai am perdele la geam pentru ca le-a luat vântul de iulie.

Pe noptiera patului, bijuteriile dorm în cutia primită la aniversarea trecută. Prezervativele au expirat şi beţele de percuţie îmi stârnesc curiozitatea muzicii din ele.

Nu mai plâng de multă vreme. Râsul meu e un copil abia născut de care mă bucur că-l pot creşte fără tată. Nu l-am dat la creşă. Sunt mamă.

Ah! Primesc un inel în pungă şi o cheie. O uşă se cere a fi deschisă. Televizorul merge fără programele lunare pentru că nu am plătit abonamentul. Inelul vine bine pe deget, dar mă întreb dacă se cade să-l port. El mă iubeşte în taina lui. De ce lumânarea nu se stinge când suflu spre ea? De ce scoica de la Dodo nu mai ţipă marea? Să intreb licuriciul ce îmi bate în geam? Sau bufniţa ce mă priveşte prin ochii tăi? De ce atâtea întrebări dacă sunt fericită fără el?

Ah! Dar eu tot te iubesc în iarna lui august!


Foto : The imaginary groom © Matteo Mignani

miercuri, 18 august 2010

Zaci în scoarţă…

Peniţa s-a starmbat. Pedala de la stilou s-a înţepenit. Cerneala s-a scumpit şi tu ţi-ai rătăcit zâmbetul în camera din care îmi vobeşti. Îl inchizi în tine. Lasă-l să se audă în pereţi, în văi, în munţi şi-n soare. De ce te pedepseşti?

Mi-am luat bicicleta. Am plecat să rătăcesc printre păduri. Te-am găsit în frunze. Plangeai dorul copacului spintecat de ploi. Te-ai aşezat pe o mină de vietăţi nedefinite, cu pantalonii rupţi de crengi şi cu pieptul străpuns de o ciocanitoare. Nu îmi simţi mâna aşezată pe umăr. Ai privirea fixată în pământul roşiatic. Refuzi atingerea mea pentru că ţi-ai lăsat sufletul să putrezească în alte păsări.

Inima bate în aceeaşi scoarţă.. te vei pierde în sunet.

Nu mai îţi cunoşti metalul ce sădeşte pădurea. Ceasul ticăie prin şoimul aşezat deasupra umărului drept si cuvintele se coc forţat.

Te las în camera copacului să-ţi contruieşti scaunul potrivit, să găseşti masa la care să te aşezi şi să priveşti înaltul din tine.

Zbori curat în lanul de maci ce zace în tine. Picură-ţi ultima privire in frunze şi sădeşte un alt copac. Luminezi.. vezi asta?



Este povestea ta… Adrian C.



marți, 10 august 2010

Zâmbet de zaţ!

Lasă-mă să mă refugiez în tine atunci când marea spulberă cuvântul. Tăcerea valurilor de iulie mă îneacă în mirosul algelor târâte la mal de delfini. Vântul culege scoicile…iar eu culeg plânsul din ciocul pescarurşilor trădaţi de soare.

Nu sunt acolo unde vrei tu. Sunt departe, într-o barcă uitată de lume şi îmi chem peştii să ţina vâsla şi uite-mă.... cerul îmi vrea corpul. Mă las devorată de gândul tău şi aştept ţipătul unei scoicii lovite de prima piatră.

Sunt fericită. Fară motiv. Sunt zugrăvită de suflete. Îmi dau curaj să strig fericirea pe numele ei de fată. Râsul meu se aude în miile de valuri plânse de bărcile pescarilor.

Am rămas în fotografia dimineţii cu tine. Am plecat să cumpăr o pâine şi am rămas la băcănie într-un tablou furat. Aleg un măr din lada cu pere să-l împart cu tine după ce ne bem licoarea.

Miroase a iarnă vara asta. Poate pentru că nu m-am născut din păsări. Marea mea este îngheaţată. Să fie oare de la tine, pescăruş nebun? Să fie oare de la mine? O himeră crescută în bărci…

Râsul meu se aude în ibricul cu apă clocotită unde fierbe cafeaua. Pielea îmi miroase a alge şi eu mă transform în nisip.

Mi-a rămas zâmbetul în ceaşca ta de cafea. Soarbe-l!


luni, 2 august 2010

Scrisoare in gand

Mi-am permis să rup hârtia electronică şi să împărtăşesc câteva gânduri din el..descoperit în present, trecut de vreme! Un bărbat rămas pe o colină….îmi scrie aşa :



“Mă gândesc la ce e dincolo de orizont, dincolo de ce vedem, dincolo de ce trăim. Văd panorama neagră străpunsă de lumini şi oraşul negru ce se aprinde doar când vrea el.

Îmi văd anii trecuţi şi anii ce vor trece, îmi văd umbra în lumina lunii şi simt visuri ascunse în mine. Sunt în faţa mea, în braţele mele şi le iubesc cu neştiinţa celui ce viseaza dragostea. Le iubesc pentru că mă dezmiarda şi mă fac sa le dezmierd. Pentru ca mă strang la piept şi îmi dau viaţă, pentru că sunt lângă mine oricand.

Aprind o ţigară şi simt cum camera este plina de venin. Trag din el pentru ca ştiu că nu îmi paralizeaza gândul.

Ma gândesc la ce gust are aerul curat. Mă aşez la umbra unui copac lăngă râu şi ascult apa cum scormoneşte în timp. Se izbeşte de pietre dar va trece şi prin ele. Curge prin faţa mea şi mă duce mai departe spre alte Universuri. Mă urc pe pluta din lemn şi ghidez cu privirea omului ce vrea să vadă cât mai mult. Trec de copacii cu ramuri lăsate şi de pescarii uitaţi pe marginea timpului. Invat sa am răbdare şi încredere. Drumul e lung şi plin de pietre dar pluta rezistă prin noi şi ne duce prin locuri extraordinare daca o păstrăm aproape de suflet.

Vâslim cu pasiune si speranţă. Trecem de statui construite de noi şi uitate pe malul stâng al conştiinţei. Se vede soarele în departare. Ne apropiem cu fiecare mişcare, cu fiecare respiraţie. Râul involburat loveşte lemnul. Dar el rezista pentru ca este al nostru. Cosmin.L



Multumesc pentru scrisoare, Cosmin!

joi, 22 iulie 2010

Poveste cu noroc!



În 11 iulie cortina cade parcă mult prea repede pe scena prăfuită de cele 13 perechi de pantofi. Ultimul spectacol. Ulimele aplauze şi primele lacrimi ce se auzeau la unison. Îmbraţişări sincere şi stimă pentru cei ce ne-au fost alături. Ne-am făcut culcuşul sub stelele lor norocoase. Suflete ce au crezut în noi. Oameni calzi, curaţi şi plini de dragoste.

Probabil povestea „E 13, ce noroc!” ar fi trebuit să înceapă de la un alt moment. Pentru mine ea a început o dată cu ultimul spectacol. Atunci am înţeles ce am construit împreună. Emoţiile nu se cumpără, ele se oferă şi nu se termină niciodată.

Au fost opt oraşe, fiecare cu povestea, dăruirea şi trăirea lui şi totuşi, prinse în acelaşi tablou unic „E 13, ce noroc!”.

Totuşi lumina se stinge, noi ne primim aplauzele şi sala se goleşte. O mare de admiraţie se ridică din ochii privitorilor, un zâmbet se aşează stingher pe buzele actorului iar din colţul directorului tehnic se aude un oftat trecut prin pupitrul de comandă. Copilul cu şansă pune în geamantanul de lemn personajul cărat în suflet cîteva luni şi strigă „mai vreau!!!”.

Ne-am strâns la cabine. Ne aşezăm hainele pe umeraşe iar plânsul ni-l ascundem în pereţi.

Am trăit!

Părăsim teatrul, dar nu pentru totdeauna. Ne aşezăm împreună pe treptele lui şi cerem stelelor noastre norocoase să nu se oprească aici. Dintr-un alt colţ se aude un copil ce zdrăngăneşte la chitară o melodie ruptă din fotografiile îngălbenite de imagini prezente…. „un actor grăbit”. Să fie oare pentru noi?

Ultima fotografie aparţine timpului adus de noi într-un tablou unic. Clepsidra nu mai are nisip pentru a se scurge şi noi rămânem împreună.

Suntem 13 + voi, CE NOROC!

vineri, 16 iulie 2010

Am gasit-o si o dau mai departe... haideti sa nu renuntam la noi!

miercuri, 7 iulie 2010

Scriu despre vocea ta!

Încerc să trezesc mormanul de pescăruși din marea înecată pentru suflet. Mi-am prins regina nopții în păr și ascult greierii verii din grădina de nuferi.

Sună telefonul din sera cu fluturi. Știu că esti tu. Ezit să raspund. Nu știu dacă vreau să te aud. Fluturii din lanul de mac mă cheamă pentru a-mi perece seara alături de ei.

Nu scriu despre un bărbat anume. Scriu depre un el ce există în mine fără un corp. Îmi place să mă îndragostesc. Îmi place să plâng iubirea. Pot să cresc sentimente în borcane ca și ardeii iuți. Îmi doresc să semăn câmpia lăsată mostenire de gândaci, cu sentimente. Să dau lumii din vraja iubirii fiartă în noaptea cu lună plină. Să plantez livezi de dorințe si să chem lupii să-mi încălzească trupul apus de soare.

Vocea ta îmi spune multe. Nu te cunosc și totuși nu mă pot desprinde de tine. Nu am nevoie de un motiv pentru care să dansez în noapte. Nu am nevoie de un dictionar pentru a găsi harta spre tine și totuși scriu despre vocea ta. Mă doare pântecul atunci când mă mângâi seara înainte de culcare. Fac dragoste cu tine prin soare. Voi face un copil cu Luna și îi voi pune numele tău.

Mă stigă norul de la răsărit și îmi aduce marea cu scoici albastre pentru diminețile întârziate de dor. Cunosc cuvântul din mâinile tale și-l înghit ca pe o pastilă. Îmi face bine.

La casieria universului nu se mai oferă bonusuri pentru fidelitate și eu plătesc scump de fiecare dată pentru combustibli. Nu-mi pasă. Trăiesc prin respirația ta. Și asta îmi ajunge.

Noapte buna.... Univers de sticlă! Noapte buna, voce născută dintr-un înger pirdut de Dumnezeu!

Buna dimineața nuferi îndrăgostiți de soartă!

miercuri, 30 iunie 2010

Ligia Keşişian


Fata lunii a adunat lacrimile femeii de plastilina... aici

miercuri, 23 iunie 2010

Copiii lanului de grâu şi umbra de copac!



Am plecat. Las în urma mea, prin oglinda maşinii, drumul de sute de kilometri.

Umbre de copaci pe şoseaua încinsă, cer fără nimic, dar totuşi, adus în mine, prin dorinţă. Marcajul drumului se pierde şi claxonul maşinii a amuţit. La casetofon se aude o melodie a celor de la ”The fray – never say never”. A început să plouă şi spicele de grâu, care până acum au fost bătute de soare, respiră în aburi. Se odihneşte pământul. Doar eu mai alerg şoseaua abia spălată.

O ambulanţă grăbită ne depăşeşte. Să fie oare o urgenţă din cauza căldurii, sau să fie din cauza berzelor ce nu mai cunosc drumul spre ţările calde şi cad fără suflare?

Copii se joacă în lanul de grâu, se stropesc cu apă si ţipă. Ce frumos e apusul în părul lor. Habar nu au ce curaţi sunt. Ne schimbăm printre spicele de grâu abia coapte.

Nici hainele nu mă mai vor. Nu s-au lipit de mine deşi sunt udă.

Ce trist e pământul şi eu stau pe el!



Vă invit la un eveniment pe care nu ar trebui să-l ratati! Nu veţi uita acesta seară!

joi, 17 iunie 2010

Reţeta de mâncare ce poartă numele tău A.F.N.

Am învăţat că fiecare om are problemele lui. Că fiecare merită ascultat şi înteles chiar şi atunci cand iţi spune că a trecut strada pe o zebră de pietoni netrasatã. Am învăţat să îmi las fiinţa să doarmă atunci când bolovanii îmi cad peste picioare. Am învăţat că atunci când nu sunt bine, să nu strig „ajutor” pentru că nu mă va auzi nimeni.

Cutreier strãzile de frică. Încerc să ghicesc următorul magazin din care să-mi comand mâncare la pachet, dar pur şi simplu nu găsesc nicio uşă deschisă. Aşadar, astăzi voi găti. Am de ales între reţetele învăţate de la mama şi cele născocite de mine. Ar trebui să mă decid asupra unui fel de mâncare. Drumul spre casă durează o oră, asa că voi avea timp să-mi gãsesc reţeta pentru ziua de azi. Problema este că mi-a picat mânerul de la singura mea cratiţă şi s-ar putea să mă ard atunci când voi încerca să o folosesc.

Răsfoiesc revistele copilăriei şi îmi aduc aminte de colegul de bancă din clasa a opta. Baiatul acela iubit de toate fetele, frumuşel şi năzdrãvan. A plecat însă de câţiva ani în altă ţară. Se simte iubit în braţele unei alte femei ce îl poate face fericit cu adevarat. Eu nu am reuşit. Nu am ştiut să îl iubesc aşa cum merita. Alergam uliţele satului în care m-am născut, căutând alte cuiburi pe care sa le jupoi. Nu am înţeles că el mă iubea. Fiind baiatul frumos şi iubit de toate fetele, credeam că eu nu sunt decât o altă mancare de prânz servită caldă. L-am fiert în apa cu sare pentru a-i arăta că se înşeală. Nu ştiam că mã poate iubi atât. A plecat. Şi dupâ ce a plecat, mi-am dat seama cât de mult l-am iubit şi eu. Era prea târziu pentru a mai face ceva.

Dupã câtiva ani buni ne-am întâlnit la o petrecere. Venise în ţară. Ne-am privit şi a fost suficient să înteleagă faptul că încă îl mai iubesc. Am rămas cu privirea de copil din acea vreme. Drumul spre casă s-a terminat. Felul de mâncare l-am stabilit. Am ales să nu mai mănânc fast food şi nu mai folosesc cratiţa fără mâner. Din păcate nu am nicio fotografie cu el. Nu mi-a rămas nimic. Decât amintirea unui bărbat minunat ce m-a iubit.

Iubirea ce nu s-a consumat niciodatã m-a făcut să-mi găsesc reţeta.




vineri, 11 iunie 2010

Dilema - GOODBYE

Sper să vă placă!

Alexandru Luft este compozitorul şi textierul piesei. Un tânăr foarte talentat. Vă las să ascultaţi piesa şi aştept păreri…

vineri, 4 iunie 2010

Compun pentru oamenii grotei...




Mă adăpstesc într-o sticlã. Lucrul acesta nu mă trimite cu gândul că fug de ceva anume. Mã adăpstesc într-o sticlã pentru că grota nu mă mai primește. Sunt fericită și nu este puțin.

E ora patru dimineața. Aprind un băț de chibrit peste întunericul nedepășit de zi. Te vad și te strig. De dor și de iubire, de frica de a nu mă auzi, îmi dau foc la hainã. Plămânii mi se umplu de flăcări, mâinile se lipesc de vidul creat de fum şi dopul sticlei nu mai sare. Tușesc și îți strig numele. Poate, iubirea ce încă ți-o mai port în inimã, te trage înapoi. Respir greu şi nu mai știu dacă am adormit sau mai sunt trează, dacă apa ce o simt spre tălpi și sting flăcările sunt lacrimile mele sau ale tale...dar, Doamne, râd pentru că te-ai oprit și m-ai privit. Mi-ai mângâiat obrajii și i-ai sărutat. Mi-ai șoptit suav să îmi continui drumul fără tine, să prețuiesc iubirea și să o dăruiesc altcuiva. Știu că nu te vei întoarce, dar devin slabă și te implor să mai rămâi. Stingi amintirea cu o mângâiere și îmi promiți că îmi vei veghea somnul de departe.

Te aștern sub forma unei perne să pot adormi în fiecare seară cu zâmbetul ștrengar, să te imbrațișez atunci când sunt lăsată singură de oamenii grotei și să te iubesc chiar și atunci cand voi avea şaptezeci de ani.

Promit sa te păstrez mereu în trupul meu de sticlă .... COPILĂRIE!

Acum, stau înghesuită în corpul de sticlă până se va găsi cineva să mă ronțăie.


Foto : Alin M. Stoianovici. Multumesc, Alin!

luni, 31 mai 2010

Povestind cu DRAGOSTEA



Dragostea: Eu sunt totul şi nimic. Sunt ca vântul şi nu pot intra acolo unde ferestrele şi uşile sunt închise.

I-am răspuns: Dar eu sunt deschisă pentru tine.

Iar ea mi-a răspuns: Vântul e făcut din aer. Este aer în casa ta, dar totul e închis. Mobila se va umple de praf, umezeala va distruge tablourile şi va păta pereţii. Vei continua să respiri, vei cunoaşte o parte din mine - dar eu nu sunt o parte, sunt Totul şi asta n-o să afli niciodată.

Nu îmi aparţin cuvintele, insă îmi aparţine dialogul. Nu găsesc Totul în parte si totuşi, găsesc, apusă de ploaie, o parte din mine, în vânt. O sa afle, vreodată, aerul, că vântul nu-l bate?



Foto : Am aflat despre acest site de la

Alin M. Stoianovici si mi-am permis sa umblu in cutia cu minuni