marți, 28 iunie 2011

Zece întrebări pe scaunul destinului, cu Mihaela Rădulescu



Amuleta Japoneză : Dacă interviul se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”, vă voi întreba, evident, dacă credeţi în destin?

Mihaela Rădulescu: Nu . Nu cred ca cineva a avut atata timp la dispozitie incat sa scrie scenariul de viata al fiecaruia dintre noi...

Amuleta Japoneză : Cât de greu este să îmbraci haina „Mihaela Rădulescu: ” ?

Mihaela Rădulescu: Ma strange, cateodata, ce-i drept, adica stiu destule momente cand mi-e incomoda si parca nepotrivita cu contextul. Nu mereu din vina mea, ci pentru ca oamenii isi inrameaza niste imagini despre omul public si cand dau de original, au dileme, tresariri, indoieli...Aproape mereu castig la confruntarea directa, fatza in fatza si cred ca e mai bine asa, cel putin pentru mine. Nu stiu exact unde distorsioneaza lupa asta pusa pe noi, dar stiu ca si eu am devenit prietena buna cu oameni care nu-mi placeau deloc de la distanta...

Amuleta Japoneză : Aţi avut vreodată senzaţia că aţi ajuns la apogeul carierei d-voastră? Că de la acest punct nu mai există culoar pentru realizări?

Mihaela Rădulescu: Slava Domnului, nu ! Ador prea tare evolutia, cum as putea sa-mi pun singura limite ?! Exagerez, uneori, cu ce-as vrea sa mai fac, cu ce-as vrea sa mai traiesc, dar e ca un sport - imi tine "muschii" evolutiei in maxima forma.

Amuleta Japoneză : Cum arată fericirea Mihaelei Rădulescu? Este ea mulţumită de ceea ce i-a oferit viaţa?

Mihaela Rădulescu: N-as vrea sa par nerecunoscatoare asa, la modul general, dar prefer sa stiu exact cui si pentru ce sa-i multumesc. Lista incepe cu ai mei, continua cu mine si cu multi oameni datorita carora am acumulat experiente, intelepciune, amintiri miraculoase... Nu i-am cerut nimic vietii sau lui Dumnezeu, dar am multumit mereu in gand si uitandu-ma in sus, nu numai in jur...

Amuleta Japoneză : Vi se dă şansa să opriţi timpul.. În ce an l-aţi opri şi de ce?

Mihaela Rădulescu: N-as irosi-o pe ceva din trecut, ci as pastra-o pentru ce va urma... Poate pentru un moment in care as fi disperata ca pierd pe cineva drag...

Amuleta Japoneză : Dacă cineva v-ar oferi o sumă foarte mare de bani pentru a scrie o carte ce v-ar putea aduce premiul Nobel pentru literatura, dar pentru ca acest lucru să devină posibil vi se cere să renunţaţi şi să plecaţi departe de tot ceea ce aţi construit până acum, departe de Ayan pentru un an de zile, aţi accepta?

Mihaela Rădulescu: De langa Ayan n-as pleca pentru niciun motiv, din nicio gama, din niciun univers. Dar m-as stradui sa-i conving ca el e inspiratia mea, in tot ce fac si daca vor performanta, trebuia sa ma ia cu totul ! "Totul" meu e el. Si sunt buna la negocieri:)

Amuleta Japoneză : Cum arată pentru Mihaela Rădulescu, rochia de mireasă a vieţii?

Mihaela Rădulescu: Mireasa a vietii ?.... A unui barbat care e iubirea vietii nu se poate ?:)... Alba, ca sa pot desena pe ea tot ce traiesc.

Amuleta Japoneză :
Amantele sunt femei? Cine le ară sufletele?

Mihaela Rădulescu: Nu sunt o specialista in amante, n-am fost niciodata amanta cuiva, dar sunt o specialista in femei, macar pentru faptul ca asta sunt !:) In suflete de femeie se strecoara si iubiri interzise si iubiri strambe si iubiri definitive si semintele astea sunt foarte nutritive pentru barbati...

Amuleta Japoneză : Cum v-aţi caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrieţi dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima d-voastră.

Mihaela Rădulescu: Ce idee ciudata... Desculta, cu pantofii in mana !

Amuleta Japoneză: Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul v-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce întrebare i-aţi adresa d-voastra lui?

Mihaela Rădulescu: Niciuna, caci nu mi se pare altcineva mai indreptatit sa raspunda la intrebari despre mine...in afara de mine. Daca destinul la care va referiti ar fi o persoana, i-as zambi si l-as asculta, daca ar avea ceva interesant sa ma anunte....


Mulţumesc,

Mihaela Rădulescu.



joi, 16 iunie 2011

Spectacol în umbre, lumini în paşi şi miros de viu


Ar fi prea simplu să povestesc despre reacţii. Aşadar, daţi-mi voie să respir în stare. M-am trezit de multe ori în halatul vieţii mele, dar niciodată nu m-am trezit goală, ca acum. Am strâns o mână în palma mea de copil.

Dan Puric spunea, într-o emisiune de la radio, că poporul este asemenea unei săli de clasă, în care atenţia dirigintelui este îndreptată asupra celor trei copii ce stau în ultima bancă şi se joacă barbut. Nimeni nu îi întrerupe, nimeni nu îi deranjează, ba din contră, dirigintele îi oferă drept exemplu clasei întregi. Mă privesc. M-am săturat să stau în prima bancă şi să tac atunci când unul dintre „premianţii dirigintelui” îmi zâmbeşte şi mă leagă de scaun. Vreau să mă ridic şi să cuget adevăruri despre minciuni.

E ora 5 dimineaţa şi afară bat clopotele unui spital plin de morţi. Mirosul putrefacţiei îmi aspreşte obrazul. Mă îndrept spre Ploieşti. Am o cauză la Tribunal şi sper să ajung la timp. Alerg printre maşini şi mă gândesc doar la termen, să nu întârzii. Aici aerul nu este atât de aspru, dar doare la fel. Ajung într-un final la uşa instanţei, cu cinci minute înainte de termen. Este închisă. Doar suntem în Romania şi justul are timp pentru cartofii ucişi de cazmale.

Pe faţada tribunalului, două afişe. Unul, din care a rămas doar titlul unei piese de teatru şi un altul lângă el, din care a rămas un chip, o tâmplă, o mână şi un pistol. Intuiţia îmi spune că cele două afişe au legatură.

Mă trezesc în faţa mea. Îmi recunosc mâna, tâmpla şi, culmea, pistolul este tot al meu, iar titlul mare este păstrat parcă doar pentru a mă recunoaşte, SINUCIGAŞUL. Sunt eu, dar cu un alt chip. Miros şi eu a putrefacţie. Mi-am văzut secunda în clipă.

Mă întorc în Bucureşti. A doua zi sunt invitată la o vizionare a unui spectacol. Poate că nu am voie să povestesc despre ceea ce am văzut, dar curajul nu mă lasă să adorm.

Teatrul Ion Creangă. Îmi însuşesc locul în sala plină de studenţi şi respir curatul lumii unui om a cărui mână am strâns-o într-o după-amiază de sâmbătă.

Bate gongul, semn că piesa începe. Primele secunde mi s-au părut înecate, ticăitul ceasului din fundal îmi tremura carnea de nervozitate. Apoi, piesa prinde contur. În tot acest timp, până la sfărşitul piesei, m-am ascuns printre pantalonii de pe scenă pentru a prinde un loc pe banca verde ce respira imaginaţia sălii.

Astăzi m-am pitit printre oameni să pot vedea omul din mine. Am plâns şi plâng şi acum. Aici, clasa nu mai are elevi ce joacă barbut. Plâng pentru că sunt în prima bancă alături de ei.

Acest spectacol orgasmic al imaginaţiei are o bulină şi o cifră. Este interzisă vizionarea acestui spectacol de către copii de până la 18 ani. Doar de la această vârstă poţi avea inteligenţa posesorie să vezi scena fără părinţi. Mă înclin în faţa mutrişoarelor vesele care au creat viaţa unei seri.

Dar vă întreb în prag de seară, mestecăndu-vă propriile rădăcini, de ce trebuie să ne jucăm viaţa pentru a o putea simţi?

Pe Petrică, fiindcă aşa îl cheamă pe baiatul al cărui drum se opreşte în acest concept, îl întreb, prin amuţire, de ce trebuie să ne jucăm emoţia pentru a o putea trăi? De ce trebuie să ne jucăm plânsul, paşii, râsul, timiditatea sau curajul vieţii într-o capsulă de trăire?

Vă recomand ca din toamnă să vă opriţi oasele mucegăite „Pe drum”, în secundele unor „Oameni şi Fluturi”.

Eu astazi m-am convertit. Aleg religia unui VIS în mâinile SINUCIGAŞULUI!

Mă înclin în pauza de respiraţe !!


Foto : internet



miercuri, 8 iunie 2011

Mor cerşetorii de pâine


În ultima vreme nu mă mai culeg din păturile pline de pâine de un leu şi pateu la maţ. Încerc să îmi hrănesc tălpile pline de imaginaţie furata, dar cu reţeta unui om de succes.

Sunt poate nedreaptă cu propria fiinţă atunci când ea mă strigă spre nemurire. Am plecat devreme de acasă pentru o plimbare în spirit. Nu am ajuns departe, dar femeia ce statea pe bordura din faţa spitalului Floreasca m-a trezit. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o dacă mai poate respira praful de copt din brutăria de lângă ea. Mi-a zâmbit. Evită răspunsul. Nu se plânge de nimic, doar îmi povesteşte cum se trezeşte în fiecare dimineaţă devreme, şi după vizita de dimineaţa a personalului medical pleacă pentru a aduna bani de spitalizare. Am stat alături de ea vreo jumătate de oră. Nu o ajutam cu nimic. Am decis să plec, dar nu înainte de a-i lăsa câţiva bănuţi.

Încerc să fac doi paşi, dar o altă voce mă clatină. Un plans ciobit mă întreabă tremurând “Sunteţi cumva ziaristă?”.



Foto : internet

joi, 2 iunie 2011

La mulţi aniiii….. Marian Crenganis! Mulţumesc pentru că timpul si divinitatea mi te-a adus in viaţă. Mulţumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le-ai creat si le creezi.

Multa baftă, un drum presărat cu realizari şi aştept să ne reîntâlnim pentru albumul POTIFERA…

Pâna atunci, viaţa frumoasa alături de minunile din viaţa ta, drumuri curate şi realizabile acolo unde eşti.