În fiecare dimineata mă trezesc fără sunetul ceasului din zilele de alta data. E ciudat sa îmi deschid ochii cu un alt zgomot decat cel cu care eram obişnuită. Mă întreb daca această obisnuinţă îmi face bine… timpul nu mai este acelaşi, s-a pierdut şi el, in spaţiul din camera palatului de cleştar.
Peste acestă femeie se lasă o ploaie din praful de stele, amorţită de timpul zilelor şi culeasă de devoratorii de carne proaspătă. Nu ştiu cum umbra stelelor de piatra îmi opresc drumul spre tărâmul liniştit, nu ştiu dacă oamenii ce pretind că îmi sunt aproape, au mâini ori au săgeti în locul lor. Mi se vorbeşte des de faptul că este necesar să îmi recuperez sufletul din locurile în care l-am pierdut. Să mă întorc în mine şi să accept durerea, să identific problema şi să o inteleg. E ca un puzzle, doar ca eu nu m-am priceput niciodată la asta. Mereu puneam alte piese în locul celor care lipseau. Cum să călătoresc când nu am nicio idee de ce sunt, din ce sunt şi dacă sunt. Nu mi-e frica de timpul în care imi trag trupul dupa mine, nu mi-e frică de voi, cei care mi-aţi intrat în inimă. Mi-e frică de mine şi de ce aş putea descoperi atunci cand voi recupera tot. E o teama de femeia care ar ucide un trup pentru un suflet, mi-e frică să văd imagini ce le-am renegat, mi-e frică sa nu ma întorc altfel decât sunt acum.
Femeia de azi, se imprimă în „respiraţia” timpului. Un moment ce îl pierd cu fiecare sunet al dimineţii. L-am şlefuit după fiecare sentiment investit.
A trecut „respiraţia” timpului peste palatul de cleştar bine şlefuit cu şmirglu…si doare!