vineri, 23 martie 2012

Murim de dragul viespilor fără matcă.


Înot nebuă către orice strop de şansă. Mi-am ascuţit creionul în acestă dimineaţă, cu o ascuţitoare ruginită. Nu ţin să povestesc lumii despre creionul meu, dar ţin să vă prezint imaginea unui stat certat cu înalţimea.

De ceva vreme, hoinăresc prin instituţiile statului în halat de justiţiar. Poate că vremea de afară nu oferă zâmbete, sau poate că sistemul actual transformă focul în jăratec, dar nici efort de bunătate nu răsare degeaba. Mă întorc la povestea mea cu creionul şi ascuţitoarea. În general, creioanele grafiti se consumă mai greu decât cele mecanice. De ce spun asta? Uneori, în meditaţia nostră de dobitoace cu sacouri, definim „noul” ca pe ceva creativ şi simplu. Schimbăm poziţia cuvântului vechi cu unul nou, îmbrăcăm cu uşurinţă plăcerea de ascuţime şi atribuim calificative, care convin sau nu, întregii specii.

De la mine din birou se vede depozitul de trenuri. Ca să înţelegeţi de ce trenurile nu dau căldură iarna, poate v-aţi intrebat vreodată în călătoriile dumneavostră, vă voi prezenta într-o dimineaţă operaţiunea „furtul” de combustibil.

România, cu cele vechi şi cele noi, indiferent de creioane, ascuţitori, depouri, străzi, cămine, legislaţii, va şti să facă un singur lucru...să moară de dragul viespilor fără matcă şi să fure mierea dobitoacelor.