joi, 22 iulie 2010

Poveste cu noroc!



În 11 iulie cortina cade parcă mult prea repede pe scena prăfuită de cele 13 perechi de pantofi. Ultimul spectacol. Ulimele aplauze şi primele lacrimi ce se auzeau la unison. Îmbraţişări sincere şi stimă pentru cei ce ne-au fost alături. Ne-am făcut culcuşul sub stelele lor norocoase. Suflete ce au crezut în noi. Oameni calzi, curaţi şi plini de dragoste.

Probabil povestea „E 13, ce noroc!” ar fi trebuit să înceapă de la un alt moment. Pentru mine ea a început o dată cu ultimul spectacol. Atunci am înţeles ce am construit împreună. Emoţiile nu se cumpără, ele se oferă şi nu se termină niciodată.

Au fost opt oraşe, fiecare cu povestea, dăruirea şi trăirea lui şi totuşi, prinse în acelaşi tablou unic „E 13, ce noroc!”.

Totuşi lumina se stinge, noi ne primim aplauzele şi sala se goleşte. O mare de admiraţie se ridică din ochii privitorilor, un zâmbet se aşează stingher pe buzele actorului iar din colţul directorului tehnic se aude un oftat trecut prin pupitrul de comandă. Copilul cu şansă pune în geamantanul de lemn personajul cărat în suflet cîteva luni şi strigă „mai vreau!!!”.

Ne-am strâns la cabine. Ne aşezăm hainele pe umeraşe iar plânsul ni-l ascundem în pereţi.

Am trăit!

Părăsim teatrul, dar nu pentru totdeauna. Ne aşezăm împreună pe treptele lui şi cerem stelelor noastre norocoase să nu se oprească aici. Dintr-un alt colţ se aude un copil ce zdrăngăneşte la chitară o melodie ruptă din fotografiile îngălbenite de imagini prezente…. „un actor grăbit”. Să fie oare pentru noi?

Ultima fotografie aparţine timpului adus de noi într-un tablou unic. Clepsidra nu mai are nisip pentru a se scurge şi noi rămânem împreună.

Suntem 13 + voi, CE NOROC!

vineri, 16 iulie 2010

Am gasit-o si o dau mai departe... haideti sa nu renuntam la noi!

miercuri, 7 iulie 2010

Scriu despre vocea ta!

Încerc să trezesc mormanul de pescăruși din marea înecată pentru suflet. Mi-am prins regina nopții în păr și ascult greierii verii din grădina de nuferi.

Sună telefonul din sera cu fluturi. Știu că esti tu. Ezit să raspund. Nu știu dacă vreau să te aud. Fluturii din lanul de mac mă cheamă pentru a-mi perece seara alături de ei.

Nu scriu despre un bărbat anume. Scriu depre un el ce există în mine fără un corp. Îmi place să mă îndragostesc. Îmi place să plâng iubirea. Pot să cresc sentimente în borcane ca și ardeii iuți. Îmi doresc să semăn câmpia lăsată mostenire de gândaci, cu sentimente. Să dau lumii din vraja iubirii fiartă în noaptea cu lună plină. Să plantez livezi de dorințe si să chem lupii să-mi încălzească trupul apus de soare.

Vocea ta îmi spune multe. Nu te cunosc și totuși nu mă pot desprinde de tine. Nu am nevoie de un motiv pentru care să dansez în noapte. Nu am nevoie de un dictionar pentru a găsi harta spre tine și totuși scriu despre vocea ta. Mă doare pântecul atunci când mă mângâi seara înainte de culcare. Fac dragoste cu tine prin soare. Voi face un copil cu Luna și îi voi pune numele tău.

Mă stigă norul de la răsărit și îmi aduce marea cu scoici albastre pentru diminețile întârziate de dor. Cunosc cuvântul din mâinile tale și-l înghit ca pe o pastilă. Îmi face bine.

La casieria universului nu se mai oferă bonusuri pentru fidelitate și eu plătesc scump de fiecare dată pentru combustibli. Nu-mi pasă. Trăiesc prin respirația ta. Și asta îmi ajunge.

Noapte buna.... Univers de sticlă! Noapte buna, voce născută dintr-un înger pirdut de Dumnezeu!

Buna dimineața nuferi îndrăgostiți de soartă!