luni, 31 mai 2010

Povestind cu DRAGOSTEA



Dragostea: Eu sunt totul şi nimic. Sunt ca vântul şi nu pot intra acolo unde ferestrele şi uşile sunt închise.

I-am răspuns: Dar eu sunt deschisă pentru tine.

Iar ea mi-a răspuns: Vântul e făcut din aer. Este aer în casa ta, dar totul e închis. Mobila se va umple de praf, umezeala va distruge tablourile şi va păta pereţii. Vei continua să respiri, vei cunoaşte o parte din mine - dar eu nu sunt o parte, sunt Totul şi asta n-o să afli niciodată.

Nu îmi aparţin cuvintele, insă îmi aparţine dialogul. Nu găsesc Totul în parte si totuşi, găsesc, apusă de ploaie, o parte din mine, în vânt. O sa afle, vreodată, aerul, că vântul nu-l bate?



Foto : Am aflat despre acest site de la

Alin M. Stoianovici si mi-am permis sa umblu in cutia cu minuni

marți, 18 mai 2010


Mai iți aduci aminte de ochii aceștia goi si rămași acasă? I-ai sărutat înainte să pleci. Cutreier lumile și văile din mine pentru a nu te pierde. Te strig ca un nebun rătacit printre seringile infestate de dor.

Mai iți aduci aminte cine sunt și de ce te iubesc? M-ai sărutat înainte sa pleci. Mi-ai lăsat gustul buzelor tale în palmă. Mi-a rămas fotografia dimineții din patul tău cu acești ochi pierduți în timp pentru viitor. Nici tristețea nu mai plânge. Nici obrajii nu se mai curață.

Să cred în palma mea? Coroana de fotografii a zărilor se ascunde în ochii pătați ce nu-și mai aud chemarea.

Mi-e dor de brațe dar nu ma doare. Am pe noptiera patului sticluța cu nebunie pe care o beau în fiecare dimineață. Dar ce o să fac atunci când se va termina? Nu mai am rețetă și medicul de familie pleacă în vacanță.

Să nu mă găsești când te vei întoarce. Nu voi avea același număr la patul spitalului. Mă vor interna la pavilionul de păsări pentru că voi avea aripi.

miercuri, 12 mai 2010

E 13, CE NOROC!


Vă aștept cu drag la premiera spectacolului „E 13, CE NOROC!”, la Sala Mare a Teatrului Nottara în data de 20 mai, orele 19:00.

Vă îmrățișez!

duminică, 9 mai 2010

Aripi de hârtie


M-am trezit mult prea devreme astăzi. După ce toată noaptea nu am putut dormi.

Mă bucur de răsăritul soarelui la ora asta. Tocmai îmi sorb cafeaua şi privesc admirativ soarele cât de repede se strecoară printre blocurile îngălbenite şi putrezite de vreme. De aici, de la etajul zece, furnicile nu se disting, însă lumina este destul de puternică pentru a mă trezi la infinit. Timpul pare mult prea scurt. Și eu? Eu număr cerculeţele de fum din ţigara matinală. Fetele dorm şi muzica nu mai începe.

Aş avea o grămadă de gânduri, dar ce rost are să mă umplu de stări nedorite? Pe masă se afla un ziar proaspăt, imagini terfelite de dinozauri fără maxilar. Valori reale ce sunt făcute praf pentru câteva franzele. Nu mai citim Kant, Platon sau Aristotel. Nu mai ascultăm Ceaikovski, Bizet, Verdi sau Puccini. Nu ne mai interesează arta, cumpărăm scandalul, ruşinea, mitocănia şi dezgustul. Nu reacţionăm la nimic, doar la mizerii.

Reacţionez cu furie atunci când oameni buni şi curaţi, oameni ce aduc în noi un motiv de existenţă clară, oameni ce ne învaţă să nu trăim degeaba sunt murdăriți pe nedrept. Reacţionez cu furie la un articol de presă apărut zilele trecute despre o doamnă absolut fascinantă ce şi-a permis să facă o sedinţă foto, care, după părerea mea, este absolut plină de sens.

Observam aseară reacţiile unor personaje anonime apărute din cauza unor frustrări personale, pe anumite forumuri, în legătură cu acest articol în care blamau fără ruşine un om ce a făcut România auzită.

Așadar, dragi jurnaliști, permiteți-mi să vă întind o bucată de sfoară pentru a ieși din mizeriile în care vă afundați și să vă conduc spre o lume de respect, pentru că doamna Ozana Barabacea este un motiv de maximă apreciere și mândrie pentru fiecare dintre noi.

Am împachetat ziarele sub forma unui avion pe care l-am azvârlit de la înălțime. Nu am numărat până la cinci și el s-a și prăbușit. Cam asta înseamnă să ai aripi de hârtie, domnilor jurnaliști și vânători de articole ce vă exprimați fără să cunoașteți eforturile unui om ajuns prin propria muncă acolo unde puțini dintre dumneavoastră reușesc.

Să vă prăbușiți în propria persoană de rușine.

vineri, 7 mai 2010

Curaj pentru Denisa...


Închide ochii si coboară în tine... umple pumnii de lacrimi pentru ca mai târziu să nu-ţi mai renegi zâmbetul. Într-o sticlă de la capătul drumului iţi vei regăsi curajul de a crede in tine!