M-am trezit mult prea devreme astăzi. După ce toată noaptea nu am putut dormi.
Mă bucur de răsăritul soarelui la ora asta. Tocmai îmi sorb cafeaua şi privesc admirativ soarele cât de repede se strecoară printre blocurile îngălbenite şi putrezite de vreme. De aici, de la etajul zece, furnicile nu se disting, însă lumina este destul de puternică pentru a mă trezi la infinit. Timpul pare mult prea scurt. Și eu? Eu număr cerculeţele de fum din ţigara matinală. Fetele dorm şi muzica nu mai începe.
Aş avea o grămadă de gânduri, dar ce rost are să mă umplu de stări nedorite? Pe masă se afla un ziar proaspăt, imagini terfelite de dinozauri fără maxilar. Valori reale ce sunt făcute praf pentru câteva franzele. Nu mai citim Kant, Platon sau Aristotel. Nu mai ascultăm Ceaikovski, Bizet, Verdi sau Puccini. Nu ne mai interesează arta, cumpărăm scandalul, ruşinea, mitocănia şi dezgustul. Nu reacţionăm la nimic, doar la mizerii.
Reacţionez cu furie atunci când oameni buni şi curaţi, oameni ce aduc în noi un motiv de existenţă clară, oameni ce ne învaţă să nu trăim degeaba sunt murdăriți pe nedrept. Reacţionez cu furie la un articol de presă apărut zilele trecute despre o doamnă absolut fascinantă ce şi-a permis să facă o sedinţă foto, care, după părerea mea, este absolut plină de sens.
Observam aseară reacţiile unor personaje anonime apărute din cauza unor frustrări personale, pe anumite forumuri, în legătură cu acest articol în care blamau fără ruşine un om ce a făcut România auzită.
Așadar, dragi jurnaliști, permiteți-mi să vă întind o bucată de sfoară pentru a ieși din mizeriile în care vă afundați și să vă conduc spre o lume de respect, pentru că doamna Ozana Barabacea este un motiv de maximă apreciere și mândrie pentru fiecare dintre noi.
Am împachetat ziarele sub forma unui avion pe care l-am azvârlit de la înălțime. Nu am numărat până la cinci și el s-a și prăbușit. Cam asta înseamnă să ai aripi de hârtie, domnilor jurnaliști și vânători de articole ce vă exprimați fără să cunoașteți eforturile unui om ajuns prin propria muncă acolo unde puțini dintre dumneavoastră reușesc.
Să vă prăbușiți în propria persoană de rușine.