miercuri, 18 august 2010

Zaci în scoarţă…

Peniţa s-a starmbat. Pedala de la stilou s-a înţepenit. Cerneala s-a scumpit şi tu ţi-ai rătăcit zâmbetul în camera din care îmi vobeşti. Îl inchizi în tine. Lasă-l să se audă în pereţi, în văi, în munţi şi-n soare. De ce te pedepseşti?

Mi-am luat bicicleta. Am plecat să rătăcesc printre păduri. Te-am găsit în frunze. Plangeai dorul copacului spintecat de ploi. Te-ai aşezat pe o mină de vietăţi nedefinite, cu pantalonii rupţi de crengi şi cu pieptul străpuns de o ciocanitoare. Nu îmi simţi mâna aşezată pe umăr. Ai privirea fixată în pământul roşiatic. Refuzi atingerea mea pentru că ţi-ai lăsat sufletul să putrezească în alte păsări.

Inima bate în aceeaşi scoarţă.. te vei pierde în sunet.

Nu mai îţi cunoşti metalul ce sădeşte pădurea. Ceasul ticăie prin şoimul aşezat deasupra umărului drept si cuvintele se coc forţat.

Te las în camera copacului să-ţi contruieşti scaunul potrivit, să găseşti masa la care să te aşezi şi să priveşti înaltul din tine.

Zbori curat în lanul de maci ce zace în tine. Picură-ţi ultima privire in frunze şi sădeşte un alt copac. Luminezi.. vezi asta?



Este povestea ta… Adrian C.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu