Rămas bun în drum spre Constantinopol.

Mă pierd în necunşotinţa propriilor creaţii. Afară nu mai este vară şi eu cuget cerului să rupă norii peste mine. Nu mai am mult de trăit, dar pentru fiecare zi rămasă, mai bifez un zâmbet în condica lui Dumnezeu.

Am un ceas pe care îl port la mâna stângă. Este automatizat si foarte fin. Are elemente care îl disting faţă de celălate ceasuri, dar poartă acelaşi nume. Ei, cam aşa se prezintă situaşia şi în viaţa ce o avem. Ne naştem pentru a muri în singurătate, pentru că omul este o fiinţă singură, indiferent de câte cunoştinte materiale sau umane acumulăm de-a lungul vieţii, murim în aceleaşi aşternuturi albe ca cele în care ne-am născut.

Aş putea creşte morţi în pătura societăţii, dar o fac altţii mai bine ca mine. Nu mai naşte nimeni poveşti cu speranţe, dar cumpărăm saci pentru a ne înveli putrezicunile.

Nu mă abat de la subiect. Folosesc aproape mereu aceleaşi fraze în scrierile mele, dar exprimate altfel şi cu adăugiri noi de metafore. Unii le-ar numi frustrari. Ştiu, le-am numit şi eu cândva aşa, dar acum cedez în faţa lumii. Sunt curată şi pot să plec senină.

Rămas bun in drum spre Constantinopol. Rămân în legenda unui imperiu pierdut de oameni.

Am acelaşi nume, om, dar mă disting prin moarte.