Nu îmi fura dragostea

Concluzionând asupra cocotelor misterioase, la un pahar de limonadă palidă cu mine, am ridicat ştacheta pentru a închina sporovăiala. Nu am mai scris de ceva timp, dar lipsa de sensibilitate a femeilor ce nu-şi încap în piele si a barbaţilor ce caută alinări multiple mă determina, culmea. Sunt un om sensibil, ce sa fac? Am uitat să ne fericim cu gesturi, dar mai grav este că am uitat să ne fericim si cu acele simple cuvinte. Eu recunosc, sunt dependentă de dragoste. Dacă ar fi să mă laşi să putrezesc de foame aş trăi câţiva ani, dar dacă nu mi-ai mai oferi dragoste m-aş descompune, m-as usca şi ai număra norii ce îmi adună braţele în cădere. Ne alinăm rănile cu jocuri pentru copii, le furam visele oamenilor dragi şi le îmbracăm în putreziciuni. Of, câtă cruzime se ascunde în picioarele tatuate cu mesaje de dragoste ale păsărilor fără pene.

Urmează scurtmetrajul! Am zis! 

Marius Mihalache si Arabela - Gingerbread Man

 Emisiune TVR - De la "A la Infinit" - mai 2013

Marius MIhalache si Arabela

Marius Mihalache - Canon in D Pachelbel

O floare plantata cu mainile lui Dumnezeu intr-o gradina de oameni secati de simturi!

Ascultam impreuna puterea sunetului si a omului ce poate crea simplu un lucru complicat de frumos!

Organizarea minţii

Aseară am primit o lecţie frumoasă despre modul de organizare a minţii. Am ales să accept confruntarea cu un psiholog pentru a examina corect ieşirile agasatoare ale minţii mele şi harta construită şi fundamentată complicat pentru un mers elegant.

O întâlnire de trei ore, transpusă în fraze, din care am înţeles de ce cercul nu va putea fi niciodată pătrat şi că, oamenii frumoşi vor pierde mereu bătăliile cele mai importante, pentru că au bun simţ, pentru că au lucruri frumoase de dăruit şi nu caută dezlănţuiri draconice în raport cu cei a căror minte limitată raspund astfel. Cu siguranţă sunt lucruri pe care le cunoaştem déjà, nu îţi trebuie multă îndrăzneală pentru a înţelege aceste înşiruiri, dar iţi trebuie mult curaj să le admiţi.

Pentru mulţi dintre noi rămânem totuşi, o enigmă. Eu recunosc că încă mai sunt lucruri ce le descopăr la mine şi acum.

Am o listă de făcut, cu două rubrici şi anume, lucrurile pe care le permit oamenilor în relaţia cu mine şi cele pe care nu le permit, evident, respectând-o cu stricteţe.

Multumesc pentru întrevederea de aseară. Şi ca să vedeţi că totul nu se încheie aici, că am prieteni frumoşi, am primit un trandafir roz pentru zâmbet. Trandafirul roz exprima recunoştinţă şi apreciere, graţie şi delicateţe. Asemenea reconoştinţe, dragii mei.

Acum vă provoc, cum ar arăta o asemenea listă pentru fiecare dintre voi?

Particularităţi

Explicând de ce oamenii par a se uni într-un singur caracter, am ajuns să privesc definiţia particularităţii. Se spune că, particularitatea ar trebui să fie o notă distinctivă prin care o fiinţă sau un lucru se deosebeşte de altele.

Prejudecăţile ombilicale ne trasează destinul. Deşi ne-am născut oameni, alegem să murim chinuiţi de talente nemoştenite. Ne asemănăm în chip şi trup, dar mai ales in suflet. Aduc mereu în discuţie acestă parte a sufletului, poate sunt eu prea sensibilă, dar suntem satisfăcuţi de răutate.
Înnobilez divinitatea care a mai rămas în noi şi cer cuvântului să nu astupe gura. Particularizaţi-vă prejudecăţile şi daţi lumină Universului. Fiţi curaţi cu oamenii ce vă sunt alături şi mulţiumiţi cerului că existaţi.

Poveşti fără Zâne Bune

Nu îmi plac oamenii ipocriţi. Motiv pentru care întrebam zilele trecute daca acestă ipocrizie pe care o imbrăţişăm atat de uşor este de vânzare în vreo băcănie. De unde porneşte revolta mea asupra vânzărilor ieftine de ipocrizie? E simplu. De acolo de unde călcatul în picioare a devenit tradiţie, precum şi din tinereţile fără bătrâneţe ale mânilor tăbăcite de ranchiuna că nu s-au mai născut feţi frumoşi.

Sprijin capul pe mâna dreaptă în speranţă că voi găsi un răspuns, dar nu prea vine. Suntem nervoşi, nedrepţi, abia aşteptăm parcă să scuipăm venin. Acum, dacă şi veninul ăsta ar avea vreun gust mai rafinat, parol!

Eu am crescut cu Povesti nemuritoare şi am ales în imaginaţia mea infantilă să devin atunci când voi fi mare Zâna cea Bună. Poate că şi din cauza poveştilor mai am impresia că trebuie să îmi folosesc bagheta. Acum ce să fac? Să ripostez atunci când mi se face o nedreptate? Pe cinstea mea, aş face-o, dar tot fără rost, pentru că întâlnirile se vor ţine tot la doisprezece trecute fix şi tot de către coane Miţe, dar din acestea moderne.

În încheierea unor şiruri de judecăţi târzi, mă amuz de acestă nouă formă de socializare, ipocrizia, mon cher!

Jos pălăria, doamnelor şi domnilor!

Imperfectiunea naste genii!

Curg pasi drepti din pantofii mei. Nu nimeresc cheia in broasca usii, vreau doar sa intru cat mai repede in acasa. Ma grabesc sa termin recenzia si sa ii dau nume. Asta e cea mai grea parte, scriu despre nimicul strazilor pustii de pe chipul omenirii.

Fara sa fiu vreun specialit in descifrarea grimaselor, observ ca toti oamenii sunt perfecti. Nu greseste niciunul atunci cand vine vorba de compuneri proprii. Eu recunosc, gresesc. E ca atunci cand vine iarna si arunci pe tine hainele de vara, inconstient. Suporti consecintele propriilor greseli, iei un pumn de pastille si iti revi. Nu ma plang. Traiesc frumos, amortita de cartile din jurul meu, de podoabele achizitionate in rate care oricum nu au nicio valoare. Unii spun ca sunt depresiva, altii ma regasesc frustrata, eu ii las sa vorbeasca, pentru ca nu imi pasa. Nu caut sa fiu perfecta. Sunt frumoasa asa cum sunt. Sunt fericita pentru ca pot munci, pentru ca pot sa iubesc nestingherit si pentru ca sunt multifunctionala, asa cum ar spune Anisia. Mai am ceva in plus. Muzica. Ea este muza viselor mele sinuoase. Si de ce sa nu o ascult atunci cand cineva incearca sa ma fragmenteze?

Bucurati-va de azi pentru maine  si nu mai incercati sa fiti perfecti, dragii mei.

Imperfectiunea naste genii!

Romania trezeste-te!

Mi-as fi dorit sa nu pot trasmite acest articol, insa ceea ce se intampla este cu totul adevarat. Din pacate, Romania se trezeste in WC-uri si hartia nu ajunge decat pentru funduri tabacite de homosexuali si curve! Iertati-mi obscenitatea! Va urma...

http://emilcalinescu.eu/guest-post-despre-prostie-jigodism-si-pseudosecuristi-in-spatiul-institutiilor-publice/

Making of: Grand Spoof 2012 — cu Catalin Bugean

    Din data de 18.07.2012, official dam drumul la vot. A fost cea mai frumoasa zi, minunate bunicile! Asadar, haideti sa le facem o bucurie!! 

Nu ești tu când ți-e foame!
Ceapă naturală de la țară!

Nui esti tu cand ti-e foame. Ceapa naturala de la tara!

Mai mult de atât…TRUPA DILEMA!

Întorc privirea melcilor fără cugetare. Părăsesc Iaşiul. După aproape doi ani, revin cu fiinţa întreagă în citadela unor oameni frumoşi. Brusc, se naşte incredibila neaşteptare pentru cochiliile părăsite de prezenţe.

Nu vreau să cred că drumul pe care îl străbat este format din linii discontinue, de aceea vreau continuitate. Uneori orgoliile şi mulţimea vidă sunt identice. Transform cuvântul neplăcut într-o stare de curaj pentru a da credinţă  şi însufleţire lucrurilor. Uneori reuşesc, alteori năzuiesc prin a crede că voi reuşi.

Astazi, am reuşit in schimb să am lângă mine trupuri sensibilie. Poate că exprimările mele necuvântate nu pot fi înţelese de sufletele acestor oameni, poate că nu vor şti că cinci inseamnă un întreg, însă vor inchide ochii şi vor învăţa să creadă că vorbesc despre ei. 

Nu există formulă matematică pentru creaţie şi suflet, există doar întregul şi ceea ce putem face împreună. Exista simţul curajului în instrumentele lor!

Multumesc băieţilor mei. Cu ei împart scena : 

Alex Iordanescu 

Adrian Nastac

 Alex Sturzu 

Cezar Knihinschi

M-aş numi...

Mă numesc simplu, cum ştiu eu mai bine, însă oglinda mea nu îmi recunoaşte numele de căsătorie. Mă numesc singură cum ştiu eu mai bine, însă oglinda nu mă recunoaşte nici măcar din prietenie. Mă numesc simplu prin trăire, aşa cum ştiu mai bine, şi de aceea, visez o loterie.

M-aş numi dintr-o orgie, un sentiment cules din ştire, dar nici ora nu-mi alină părul din metalurgie. M-ai numit femeie. Ai cugetat în râsul diabolic cinci fraze, şi din ele, nici ţie nu ţi-ai dat dreptate.

Să mă întorc la mine, zic. În nebuna mea neştire, devin simplu parfum de iasomie.

Foto : internet

Murim de dragul viespilor fără matcă.

Înot nebuă către orice strop de şansă. Mi-am ascuţit creionul în acestă dimineaţă, cu o ascuţitoare ruginită. Nu ţin să povestesc lumii despre creionul meu, dar ţin să vă prezint imaginea unui stat certat cu înalţimea.

De ceva vreme, hoinăresc prin instituţiile statului în halat de justiţiar. Poate că vremea de afară nu oferă zâmbete, sau poate că sistemul actual transformă focul în jăratec, dar nici efort de bunătate nu răsare degeaba. Mă întorc la povestea mea cu creionul şi ascuţitoarea. În general, creioanele grafiti se consumă mai greu decât cele mecanice. De ce spun asta? Uneori, în meditaţia nostră de dobitoace cu sacouri, definim „noul” ca pe ceva creativ şi simplu. Schimbăm poziţia cuvântului vechi cu unul nou, îmbrăcăm cu uşurinţă plăcerea de ascuţime şi atribuim calificative, care convin sau nu, întregii specii.

De la mine din birou se vede depozitul de trenuri. Ca să înţelegeţi de ce trenurile nu dau căldură iarna, poate v-aţi intrebat vreodată în călătoriile dumneavostră, vă voi prezenta într-o dimineaţă operaţiunea „furtul” de combustibil.

România, cu cele vechi şi cele noi, indiferent de creioane, ascuţitori, depouri, străzi, cămine, legislaţii, va şti să facă un singur lucru...să moară de dragul viespilor fără matcă şi să fure mierea dobitoacelor.

Love Doesn't End

Întodeauna am considerat că aceste cuvinte împrăştie o esenţa pătrunzătoare în imperiul gândirii. Dacă muzica nu era prietenă cu filozofia, anatomia, logica, şi dacă Platon nu ar fi cugetat dreptatea gândirii prin muzica, care ar fi fost interpretarea dată, în ziua de astăzi, muzicii? Sub ce formă o simţim?

„Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos.” - Platon

Drapelul tăcerii

Mi-am pus eşarfa roşie la gâtul mutilat de fiarele politice. Am crezut şi eu, cândva, că pot conduce cu dreptate ţara. Mi-am pus drapelul tării peste trupul infestat de o politică de câţiva lei, vrând, probabil, să fiu acel tânari care schimbă realitatea unei tări în putrefacţie. Nu am făcut nimic. Sistemul pe care vroiam să-l schimb m-a transformat într-o venă prin care nu mai curgea decât dispreţ şi neîncredere.

Astăzi, curajul minciunii nu mai stă aplecat peste naţiune, deşi miroase a pâine mucegăită. Nu credeam că oamenii se mai pot uni sub un drapel, nu credeam că pot exista copii de 8,9-10 ani care să poarte în mâini mizeriile unor oameni prăfuiţi de demnitatea inchipuită a mass mediei.

Una peste alta, deseara voi cânta în mijlocul jandarmilor, voi îndrazni să protestez prin muzică. Asadar, dacă nu s-a inţeles de ce au murit oameni in 1989, va spun eu, un copil de 6 ani cu ochii pătaţi de soarta orelor comuniste, asteptându-şi părinţii să se întoarcă de la revoluţie pe propriile picioare şi nu aduşi în coşciuge.

Poate e prea mult, poate că nu e vorba de o revoluţie, dar sunt un om al tării. Un om ce nu a părăsit barca în nicio vreme.

Curaj romanilor de oriunde. Luptam pentru că avem ţara nostră şi un drapel întreg..

Marionete

Aspir emoţiile unui Univers creat din marionete. Una dintre ele, iese din rândul mulţimii şi îndrăzneşte să creadă că are inimă. Minte patetic despre sentimente şi are curajul să-l judece pe Dumnezeu pentru că ele există. Salută copacul vieţii, invrăjbit şi el de soarta propriei scoarţe, ignoră trecutul şi incepe să împletească ciorapi de lână pentru degetele degerate.

Adorm frumoasa şi trezesc bestia. Nu mai vreau priviri frumoase şi nici complimente gratuite. Acestea sunt pentru vii ce nu mai ies la suprafaţa lumii. Alerg spre podul casei pentru a găsi funia cu care altădată mi-am spânzurat dorinţele. Nu o mai găsesc, dar probabil dacă aş realiza că îngerii sunt tot oameni, aş mai îndrăzni să cred că e la locul ei.

Frumoasa adormită are un pat creat din relaţii bestiale. Narează în somnul veşnic poveştile despre amatori şi tresare episodic atunci când îşi aminteşte iubirea. Doar sărutul prinţului cu cizme de cauciuc o mai poate salva, dar şi cizmele trebuie să aparţină unei case de modă, altfel mor muştele adormite de vinul perimat de struguri.

Nici balaurii nu mai cred în săbii, ştiu şi ei că se găsesc armuri „made in china” la orice tarabă din ţară. Pentru că prinţul întârzie din cauza cailor putere, iar fâneaţa ce trebuie administrată nu mai corespunde standardelor europene, îmi permit să mai dau o pagină de carte. Partea interesantă intervine atunci când nu se mai continuă cu nimic.

Preludiul scade ..... aşadar, trebuie să improvizez? Cum terminăm povestea?

Păpuşa de colecţie bătută în cuie

Înot printre fâşiile înguste de bumbac îmbibate cu tuşul străveziu al sorţii. Din colţul celălalt al camerei, alungată de priveliştea fugară a păpuşii ceauşiste, iţi număr maşinuţele. Mă gândesc să îţi fur una din colecţie, dar nu ştiu care e cea preferată. Ţi-aş strica dorinţele în felul acesta şi eşti prea copil pentru a înţelege motivul pentru care mi-aş însuşi pe ascuns o parte din tine. Mă vei condamna. Ştiu asta. Îţi vei purta mândria mulţi ani până când vei înţelege că nu ai nevoie de o colecţie completă.

Ai trei perechi de papuci de casă sub pat şi niciunii nu i-ai încălţat. Mă întreb dacă faci o obsesie pentru lucrurile noi. Ai strâns destule pâna acum.

Cred că te aud venind. Aş fugi, m-as ascunde, dar timpul e prea scurt. Rămân pe loc. Mânerul de lemn putrezit al uşii atacă cu zgomot încăperea. Mă dor mâinile, dar nu le mai cert acum pentru că s-au trezit singure. Am timp după ce pleci tu.

Intri tăcut. Mult prea tăcut pentru vremea de afară. Te îndrepţi spre dulapul cu maşinuţele de colecţie şi le priveşti preţ de câteva secunde. O alegi pe cea mai frumoasă, o bagi în buzunar şi pleci. Ai luat-o pe cea preferată, altfel nu îmi explic secundele de studiu din faţa raftului. Fug la geam să te strig, nici măcar nu m-ai văzut atunci când ai intrat. Mă opresc la marginea lui, nu pot merge mai departe, dar nu e nevoie de mai mult pentru a te putea privi.

Scoţi maşinuţa de colecţie din buzunarul sacoului şi o dai unei femei. Nu înţeleg. Puteam să ţi-o fur şi totul rămânea întreg acum . Sunt mâhnită. Trebuie să plec de aici, dar nu mai pot face paşi.

Durerea mâinilor singuratice nu era întronată fără sens. Sunt bătută în cuie. Acum am devenit şi eu de colecţie.

UN MINUT ce depinde doar de noi. Haideti sa fim acolo!

Poate ca nu sunt indreptatita sa va colind sufletul, dar o fac cu toata puterea si credinta. Va rog, din sufletul meu haotic, sa va opriti secundele mintii si sa ne fiti alaturi. MIRECEA ANCA, ne-a umplut sufletele de emotie. Haideti sa fim si noi alaturi de el. Nu spun mai multe, decat va rog sa fiti acolo pe 14 octombrie 2011, ora 19.00, la TNB. Castigurile incasate in urma spectacolului “DON QUIJOTE”, vor fi donate pentru operatia de maduva a domnului Mircea Anca.

DOAMNE AJUTA!!!!!!!!!!

„DA”

Păşesc pe nisipuri formate din nori. Mi-e bine. Nu recunosc însă, urmele pe care le las în urma mea. Astăzi am stabilit că ar trebui să fie ziua mea de DA-uri, dar frica fericirii mi-a pus cătuşe.

Înaintez printre ceştile de cafea. Privesc săli pline de oameni ce îşi colindă trupurile. Un domn de la o masă mă pofteşte lângă el. Îmi zâmbeşte şi mâ invită să beau un pahar de vin. Îi resping râsul parşiv şi îi multumesc pentru invitaţie, dar artiştii nu împart masa cu oameni care trag la ţintă. Mi se pregăteşte un scaun cu tapiţerie roşie. Îl cedez şi pe acesta. Îmi umplu paharul cu vodka şi îl înghit într-o secundă. Mai trebuie să ţin piept încă o oră avansurilor curajoase ale domnilor cu papion. Din scaunul meu de om de scenă, fără tapiţerie de niciun fel, pot privi mulţimea mai bine ca oricine. Acum, refuz existenţa altora şi mă cobor în mine. Îmi închid pleoapele şi mă las pradă sunetului. Ating perfecţiunea lui prin muzica ce vibrează în vasele sangvine. Sunt fericită, dar doar aici pot ţipa..

Asculă-mi trupul când te cheamă şi nu îndura tăcerea. Păşeşte liber în văzduh şi cerne mângâierea. Zâmbetul meu nu are sunet, dar nutreşte ţipete de dor. Într-un colţ de viaţă, îmbrăcată în paiaţă, mi-am regăsit umbra. Stă curtezană pe o liană şi se lipeşte de pantofii mei. Ciudat. S-a încălţat prea repede, dar şi aşa, e minunat cand am cu cine să împart creaţia

Mi-am deschis privirea şi sala era goală. Mă închid în mine, e mai bine. Rămân doar eu cu mine, cu un DA pentru tine în marea noastră veşnicie.

Arabela Nicolau: "Bărbaţii au suflet şi sunt minunaţi atunci când tresare în pieptul lor femeia."

Vorbim despre bărbaţi in ManLifstyle Magazine

Rămas bun în drum spre Constantinopol.

Mă pierd în necunşotinţa propriilor creaţii. Afară nu mai este vară şi eu cuget cerului să rupă norii peste mine. Nu mai am mult de trăit, dar pentru fiecare zi rămasă, mai bifez un zâmbet în condica lui Dumnezeu.

Am un ceas pe care îl port la mâna stângă. Este automatizat si foarte fin. Are elemente care îl disting faţă de celălate ceasuri, dar poartă acelaşi nume. Ei, cam aşa se prezintă situaşia şi în viaţa ce o avem. Ne naştem pentru a muri în singurătate, pentru că omul este o fiinţă singură, indiferent de câte cunoştinte materiale sau umane acumulăm de-a lungul vieţii, murim în aceleaşi aşternuturi albe ca cele în care ne-am născut.

Aş putea creşte morţi în pătura societăţii, dar o fac altţii mai bine ca mine. Nu mai naşte nimeni poveşti cu speranţe, dar cumpărăm saci pentru a ne înveli putrezicunile.

Nu mă abat de la subiect. Folosesc aproape mereu aceleaşi fraze în scrierile mele, dar exprimate altfel şi cu adăugiri noi de metafore. Unii le-ar numi frustrari. Ştiu, le-am numit şi eu cândva aşa, dar acum cedez în faţa lumii. Sunt curată şi pot să plec senină.

Rămas bun in drum spre Constantinopol. Rămân în legenda unui imperiu pierdut de oameni.

Am acelaşi nume, om, dar mă disting prin moarte.