Ma îndrept spre o altă gară...

Ce frumoasă e ploaia din gândul meu..se impleteşte cu tine, simţi?

Sufletul meu nu e o gară cu două peroane. Bărbaţi ai minţii mele ce vă opriţi doar pentru a mi-l arunca in aer, să nu uitaţi că veţi muri o dată cu el. Casa de bilete nu mai oferă supliment pentru viteză. Nici măcar la vagonul de dormit. Intraţi, vă inghesuiţi să călătoriţi cu mine într-un compartiment ce nu vă este destinat, dar vă încăpăţânaţi şi poposiţi cât aveţi răbdare, iar apoi vă aruncaţi din mers.

Controlorul de bilete mă întreabă mereu în ce staţii mai oprim. Mecanicul de locomotivă nu mai verifică starea trenului iar conductorul citeşte ziarul. A mai intrat un bărbat în compartiment să-şi ceară locul. Nu e ocupat, aşa ca i-l ofer. După câteva zile trage semanlul de alarmă şi dispare în ploaie.

Îmi lipesc nasul de geam şi număr stropii ce spală vremea. Sunt mii. Drumul se anunţă a fi lung. Adorm.

E dimineaţă în acelaşi tren. Mă trezesc de foame. O foame de vis pe alte meleaguri. Nu sunt singură. Langă mine, o domnişoară citeşte „Învingând temeperamentul prin duhul sfânt - Tim LaHaye”. Oare cum ar fi? In trenul ce te duce spre nicăieri să crezi că-ţi găseşti calea? Poate drumul ei este precis si are o destinaţie finală. Îi zambesc si o invit la o cafea. Mă refuză pe motivul că trebuie să termine ce a început.

Plec să găsesc vagonul restaurant. Controlorul mă anuntă că nu mai există. Mă dau jos la prima staţie pentru a cere un croissant şi o cană mare de cafea. O doamnă trecută de 40 de ani mă invită să iau loc la masă. Uit de tot. De scopul meu, de călătorie, de haine şi de domnişoara ce îmi menţinea locul pe bancheta de muşama a trenului. Îmi primesc micul dejun şi sunt atenţionată că licoarea e fierbinte. Pornesc zâmbitoare spre mijlocul meu de călătorie şi în graba de a nu-l pierde îmi uit pălăria şi mânuşile undeva în cafenea, dar nu-mi pasă. Acolo unde merg nu am nevoie de ele pentru că e mult soare.

Ma îndrept spre o altă gară. Abia astept sa vad cine mă aşteaptă...oare are umbrela?

Cea mai frumoasa explicatie despre cum sa traiesti pentru celalalt.

„O dragoste deplină, care s-a născut în adâncul unei persoane, nu poate probabil să moară. Rămâne pentru totdeauna grefată în sufletul senzitiv.

Circumstanţele - bunăoară depărtarea - îi vor putea impiedica nutrirea necesară, şi atunci iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firişor sentimental, scurta vână de emoţie ce va continua să izvorască în subsolul conştiinţei. Nu va muri însă calitatea ei sentimentală dăinuie intactă. În acea profunzime radicală, persoana care a iubit continuă să se simtă absolut ataşată de fiinţa iubită. Hazardul o va putea duce de colo, acolo în spaţiul fizic şi în cel social. Nu contează, ea va continua să fie alături de cel pe care îl iubeşte.

Acesta este simptomul suprem al adevaratei iubiri: A fi alaturi de obiectul iubit, într-un contact şi o proximitate mai profundă decat cele spaţiale. Este o conviţtuire de tip vital cu celalalt….Femeia care îl iubeşte pe tâlhar, indiferent unde s-ar afla trupeşte, e cu simţirea in inchisoare”

Putem comenta sau studia iubirea? Cu ce seamană ?

Multumesc celui care a lăsat o urma în mine!

José Ortega y Gasset - Studii despre iubire

Sa o salvam pe Cristina...

Haideti sa avem inima! Va rog sa o ajutati pe Cristina..

Povestea ei ..aici ..

http://www.cristinalilianadinu.ro/

Va multumesc!

Morgenstimmung - Tudor Arghezi

Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine

Într-o dup-amiază, cînd

Fereastra sufletului zăvorîtă bine

Se deschisese-n vînt,

Fără să ştiu că te aud cîntînd.

Cîntecul tău a umplut clădirea toată,

Sertarele, cutiile, covoarele,

Ca o lavandă sonoră. Iată,

Au sărit zăvoarele,

Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic

Dacă nu intra să sape,

Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic,

Care pipăia mierlele pe clape –

Şi-întraga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prabişiră şi norii

În încăperea universului închis.

Vijelia aduse cocorii,

Albinele, frunzele...Mi-s

Şubrede bîrnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?

Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –

Nedespărţiţi – în bolţi.

Eu veneam de sus, tu veneai de jos.

Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

E mărţişorul ce l-am primt de la el…Un EL ce va exista mereu în sufletul meu! Mulţumesc pentru morgenstimmung ..... pentru acestă stare de dimineaţă!

Primăvara din mine!

Îmi place primăvara. Mă trezeşte din amorţeala hibernării sentimentelor. Am început să visez cu ochii deschişi, să alerg câmpurile pline de flori şi să strig cât pot de tare … trezeşte-te viată!

Cât de frumos este să poţi să râzi dimineaţa. Îmi iau micul dejun cu insectele anotimpului, în drumul spre birou. Ascult muzica norilor şi a vântului ce îmi zburleşte părul.

Ce multă bucurie este în viaţa mea şi eu îmi ţin tristeţea în braţe atunci când el se pierde în alte mângâieri. Primesc căldura pâmantului şi mă hrănesc din primavara vieţii ce mă aşteapta. Multumesc fericire pentru că îmi dai sens. Multumesc vouă, suflete ce vă regasiţi în mine şi mă lasaţi să vă iubesc.

Bine ai venit, Primavara!….Ce bine miroase a tine!

Fiinţe ce nu sunt de vânzare .....

O seară cu Ozana Barabancea...

Nu îţi trebuie paşaport pentru suflet atunci când vrei să treci graniţele spre un portativ compus de pescăruşii albaştri. Nu avem nevoie de seri speciale pentru a ne cultiva dragostea din noi, nu avem nevoie de ierburi pentru a aduna un pumn de lacrimi şi nici de strigăte prea puternice pentru a ne face auziţi.

Am oferit sufletului meu o seară alaturi de EA. M-am aşezat cuminte pe canapea şi am aşteptat-o. Am ajuns mai devreme în localul în care îşi susţinea concertul doar pentru a o lua în braţe, pentru a-i spune cât e de frumoasă şi pentru a-mi cere dreptul la sentiment. Picioarele îmi amorţiseră, iar eu nu puteam face nimic.

Aţi auzit vreodată o singură bătaie a Universului într-o inimă? Aţi simţit vreodata cum întunericul devine lumină, cum fluturii se opresc înainte de ultima oră a lor de trăire doar pentru a-şi linişti somnul? Intreaga viaţă ţi se opreşte în timpul ei. Notele muzicale nu se mai ascund, aleargă şi dansează împreună cu EA. Nestematele devin ieftine, pamântul nu se mai roteşte şi timpul rămâne în clepsidră. Râde Luna pentru Soare şi curcubeul răsare fără ploaie, stelele i se aşează pe rochie, iar norii îşi presară pulberea din praful de ploaie peste pantofii ei.

EA este!

Nu ştiu sa o vad altfel. A urcat pe scena. A început sa cânte. Un sentiment ciudat îmi mângâie obrajii. Radeam şi plângeam pentru explozia de necunoscut din mine. S-a oprit sub un reflector. Era intuneric insă peste EA cobora lumina. Nici măcar nu ştie cât de frumoase îi sunt aripile, nu stie că oglinda din spatele ei nu îi şopteşte adevărul şi că bărbaţii de la mese se indrăgostesc de ea.

Iar eu? Eu ma ascund de chelneri pentru a nu-mi cere bani pe lacrimi.

Nu pot trăi acum iî fraze ieftine dar vă pot spune doar atât : Fiinţe ce nu sunteţi de vânzare, admiraţi-o, iubiţi-o, primiţi-o în voi, ascultaţi-o şi dacă toate acestea vi se vor părea minciuni, cumpăraţi-vă un loc pe lună şi zidiţi-va trupul acolo, pentru că Pământul se aglomerează de oameni ce se lasă cumparaţi cu un pumn sare. Dacă însă o secundă din sufletul vostru vă condamnaţi pentru că nu aţi intalnit-o până acum, vă spun doar atât : Nu e prea târziu. Are loc destul în inimă pentru fiecare. Doar cereţi!

EA este balada pescaruşilor albaştri…. OZANA BARABANCEA!

Intreaga poveste… urmează în carte!

Alice mi-a fost alaturi în acestă seară! Multumesc, Alice!

E ora doua si tu nu ma mai iubesti.....este asa cum imi spuneai!

Este aşa cum îmi spuneai..

O chitară, o vioară şi un pian… compun melodia mea. Curg notele prin vine. Îmi aprind o ţigară, primesc o stare euforică ce îmi sopteşte: “ Este aşa cum îmi spuneai".

Apa rece din pantofi şi pielea mucegăită mă îndeamnă să nu plec de lângă tine. Am spus, oare, că te iubesc, că te doresc şi că mă doare atunci când nu îţi simt privirea? Este aşa cum îmi spuneai. Viaţa trece pe lângă mine fără să îmi presar fericire. Poveşti scurte, fără dragostea care să dureze, fară glorie şi fără eroul din cer. Este aşa cum îmi spuneai. Amândoi am uitat cum se simte briza corpului uitat pe nisipul sărat. Amândoi am uitat cum sunt braţele fără suflet, cum e să alergi în păduri smulse din rădăcini.

O vioară plânge în colţul unei săli de spectacol fără ca tu să o mai auzi. Dau sufletului durerea pianului ce strigă în deşerturile roşiatice şi lovesc chitara de treptele metroului din drumul spre cer. Nu-mi pot lua sufletul de la melodia compusă de noi. Şi totuşi, ştiu că te vei întoarce…dar nu pentru mine…

Culeg lacrimile Universului în pumnul stâng. Ţi le le voi lăsa în cutia poştală pentru a le iubi cu palma dreaptă, iar dacă ele se vor evapora în nori, voi şti că nu te-ai întors. Şi dacă totuşi le vei găsi, să-mi spui ce simţi atunci când le vei atinge…

E ora două şi tu nu mă mai iubeşti...

Fotografie : Matei Buta

Mă întalnisem zilele trecute cu o parte dintre voi, la nişte discuţii foarte interesante. Astăzi, revin cu un citat extraordinar în opinia mea. Acesta mi-a intrat în atenţie în urma unei discuţii pe care am avut-o cu unul din bunii mei prieteni. Am simţit nevoia să-l împărtaşesc şi cu voi.

Bernard Show, un scriitor irlandez, spunea ca : „Femeile vor prefera întotdeauna sa primeasca 10% dintr-un bărbat superior decât să posede în exclusivitate unul mediocru.”

Voi ce credeţi?

Poza preluata de pe internet.

Palatul de cleştar, şlefuit cu şmirglu…

În fiecare dimineata mă trezesc fără sunetul ceasului din zilele de alta data. E ciudat sa îmi deschid ochii cu un alt zgomot decat cel cu care eram obişnuită. Mă întreb daca această obisnuinţă îmi face bine… timpul nu mai este acelaşi, s-a pierdut şi el, in spaţiul din camera palatului de cleştar.

Peste acestă femeie se lasă o ploaie din praful de stele, amorţită de timpul zilelor şi culeasă de devoratorii de carne proaspătă. Nu ştiu cum umbra stelelor de piatra îmi opresc drumul spre tărâmul liniştit, nu ştiu dacă oamenii ce pretind că îmi sunt aproape, au mâini ori au săgeti în locul lor. Mi se vorbeşte des de faptul că este necesar să îmi recuperez sufletul din locurile în care l-am pierdut. Să mă întorc în mine şi să accept durerea, să identific problema şi să o inteleg. E ca un puzzle, doar ca eu nu m-am priceput niciodată la asta. Mereu puneam alte piese în locul celor care lipseau. Cum să călătoresc când nu am nicio idee de ce sunt, din ce sunt şi dacă sunt. Nu mi-e frica de timpul în care imi trag trupul dupa mine, nu mi-e frică de voi, cei care mi-aţi intrat în inimă. Mi-e frică de mine şi de ce aş putea descoperi atunci cand voi recupera tot. E o teama de femeia care ar ucide un trup pentru un suflet, mi-e frică să văd imagini ce le-am renegat, mi-e frică sa nu ma întorc altfel decât sunt acum.

Femeia de azi, se imprimă în „respiraţia” timpului. Un moment ce îl pierd cu fiecare sunet al dimineţii. L-am şlefuit după fiecare sentiment investit.

A trecut „respiraţia” timpului peste palatul de cleştar bine şlefuit cu şmirglu…si doare!

Astazi... cu cine discuta?

Mi-a atras atenţia şi mi s-a părut foarte interesant acest citat. Astfel, vă invit la o dezbatere…să fie, oare, iubirea singura limba? Să fie, oare, acel om un neom?

Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută?

Negutatorul fara autoportret...

Pe Bassanio l-am cunoscut în urmă cu câţiva ani. Pe atunci, un tânăr actor talentat de numai 22 de ani, înalt şi frumos, ajuns în “Mica Viena” pentru a-şi încerca norocul.

Primul nostru contact a fost la telefon, după ce scriitoarea Doina Magheţi, sufleor pe atunci la teatrul unde avea el reprezentaţii, ne-a facut legătura. Ne-am potrivit programul într-o zi rece de decembrie. Îmi aduc aminte că purta un palton negru de lungime medie. Nu mai ştiu culoarea pantalonilor, însa imi aduc aminte că avea un pulover frumos şi un fular de culoarea untului. Eram doi copii pe atunci. Ne vedeam în fiecare săptămană, ne întâlneam să ne bem ceaiul în cafenele de pe străzile înguste şi pietruite. Îmi recita poezi si ma lua de mână timid. Mă proteja. Îmi recita din Octavian Paler (Autoportret într-o oglinda spartă) în serile de toamnă târzie într-o garsonieră închiriată unde vecinul îl atenţiona cu câteva bătăi în perete atunci cand îşi recita rolurile. Era un personaj ce trăia dincolo de ce îi era dat, era adolescentul care, uneori, nu îşi termina piesa pe scena teatrului şi pe care o continua dupa ce părăsea sala.

Serile pe care le alegeam să le petreceam împreuna erau nebuniile momentului ce le incepeam dintr-un singur vers. Râdeam de bucăţile de perete ce se desprindeau din umezeala persistentă regăsită pe tavan. Imi povestea adesea despre ele....acele femei care îi umpluseră patul, acele femei care rupeau bucăţi din el pentru ca nu îi întelegeau starea, despre sânii si picioarele unei domnişoare pe care a intalnit-o intr-o piaţă din oraş, despre timpul în care nu avea curaj să-şi smulgă femeia iubită din braţele căruia, domniţa, alesese să stea. Îl ascultam chiar daca nu îmi făcea bine. Eram langa el chiar şi atunci cand îmi spunea că stă în camera fostei iubite, în patul pe care îl cumpărase împreună cu ea. Covorul nou ce era acum călcat de un alt barbat. Am fost iubiţi ,dar oare, el, stie asta?

Eram acolo pentru barbatul ce împletea imagini din oglinzi sparte, lângă o gară unde trenul nu mai oprea pentru el. Era decembrie. Anul se termina aşa cum începuse povestea, cu o respiraţie ce se îneca în distanţe. Povestea nu mai avea regizori, actori, sufleori sau plasatori. Sfârşitul ei a fost înainte ca fiecare din noi sa ne primim aplauzele.

Lunile au trecut, anii au trecut şi minutele au rămas într-un spaţiu neuitat...Îl privesc de nenumărate ori prin reclame, filme, îi aud vocea prin difuzoarele străine ale televizorului, văd acel bărbat sensibil şi manierat, cald, deschis şi plin de poezie.... dar… doar atat. Cred cu tărie în Bassanio al meu, în actorul şi bărbatul ce îmi păşise în suflet. Mi-ar plăcea ca într-o zi să-l pot revedea pe orice scenă.

Dacă îl vedeţi prin colţurile lumii ... oferiţi-i aplauzele mele. Acesta este ADOLESCENTUL BASSANIO – Oliviu Cristian Bughiu.

Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc. Octavian PALER – Autoportret într-o oglindă spartă

Nebunie in culori

Mă trezesc brusc din luna cu fluturi albi, îmi găsesc trupul întins pe podeaua maronie din sufrageria casei părasite. Aud bufniţa prin burlanul sobei cu lemne. Mi-e frică. Acea frică de nestapânit atunci când te trezesti singur. Sunt nebună, o nebună ce traieste normal pentru ochii acelor critici ce poposesc pe culoarul cu lumină artificială. Ochii mi se inchid cu imaginea unui copil ce îmi întide jeleuri şi mă roagă să îi ofer mărunţişul din punga desenata pe perete.

Mă opresc de multe ori pentru a mă aduna de pe marginea şanţului cu mocirlă caldă, nu ma priveste nimeni, nici măcar el...cel ce imi iubeşte nebunia. Nu-mi place lumea asta, nu găsesc locuri care să-mi ofere culoare obrajilor. Povestesc lumii despre picaturile de ploaie ce zac in locul ochilor verzi si pătaţi. Nu-mi place când rasul meu e fără înteles şi nici nu-mi plac grămezile de pânză albă imi vindecă rănile provocate de frunzele de bambus.

Trăiesc în realităţi apuse şi nu cer decât un stol de păsări pentru a îmi devora trupul nebun.

Doar eu si Totosh...

Totosh, este pisica mea roscata ce imi sta in brate in fiecare seara atunci cand ajung acasa, cea care ma alinta atunci cand ma simte inecata in visele amare. E fenomenul meu de bucurie si de liniste. Mancarea e pe foc, casa miroase a ceapa si eu imi sprijin barbia in mana, gandindu-ma la cum sa cumpar un kilogram de cartofi. E, oare, frig afara sau doar faptul ca Totosh sta ghemuita pe picioarele mele, ma transforma intr-o amuleta ce atarna la gatul ei? Cineva imi bate la usa, cred ca este administratorul blocului care a venit dupa banii de intretinere. Nu ii raspund pentru ca nu am sa-i platesc, astazi. Ma ridic din profunzimea gandurilor si pornesc spre sifonier. E gol. Nu mai ai nicio haina pe umeras si nici loc de ea, atunci cand vei veni. As scrie un roman despre haina ta, fara sa-ti descriu captuseala maronie. Dar sunt prea multe culori ce cad in gol si prea aglomerat in sifonierul starzii ,sa imi aduc aminte de bataile din usa.

Ce agitata este Totosh. Ma indrept spre gara sa nu pierd trenul. Daca sti linia la care este tras, lasa-mi inima pe sine.

Zambete pentru copilarie!

M-am schimbat.… plang de fiecare data cand imi aduc aminte cine sunt, sau mai bine spus, atunci cand nu mai stiu cine sunt. Imi spun mereu ca trebuie sa fiu puternica, ca trebuie sa am curaj, sa ma rabdare …. Nu imi cunosc locul, devin impulsiva si rea, ma transform intr-un om ce transeaza fara a-si cunoasca bine carnea. Nu mai pot vorbi despre mine, nu mai pot vorbi despre muzica, despre mancare si fotbal, despre lucruri ce altadata imi incalzeau sufletul. Acum sunt prinsa aici, fara scapare. Cui sa-i spun ca sunt pierduta? Cine se asteapta sa ma vada asa? Eu, nu sunt om pentru voi.

Nu mai stiu sa privesc si nu mai stiu sa fiu langa nimeni. Ma indepartez de orice si oricine. As opri totul si as pune o vraja peste mine .. mi-as smulge inima din piept, mi-as privi-o si as intreba-o din ce-i facuta.

Mi-e dor de vremurile in care imi cumpara mama adidasi, o facea o data la 3 luni pentru ca nu ne permiteam altfel, imi soptea usor: “ai grija de ei, trebuie sa te tina un timp, alti bani nu mai am”. Imi puneam blugii de duminica fara sa plec niciunde, ne strigam numele atunci cand nici macar nu stiam cum ne cheama. Mi-e dor, de desenele mele animate, de televizorul cu lampi, de gradinile secrete ca cele din Sandy Belle, de bataile cu nuiaua de nuc date de mama, cand lasam hainele papusilor imprastiate prin curtea casei. Mi-e dor de animalele din ograda, sa sar gardurile vecinilor, sa merg la furat de papusoi si caise, sa fug pe campul plin de grau si sa imi julesc genunchii, sa strang copii de pe starda si sa mergem la dudaria din capatul satului, sa ne strangem noaptea in fata cimitirului si sa spunem povesti de groaza, sa ma bat cu baietii de pe strada si sa ma indrageasca pentru ca sunt mai tare ca ei, sa fug seara pe geam si sa ma intalnesc cu baietelul de care imi placea, la copacul vecinului, pentru acel sarut inocent... mi-e dor sa fiu copil.

Acum, privesc un oras in care imi tarasc trupul si-l urc la etajul 10, doar pentru ca aici ma mai simt acasa. Aici, in camera asta de cinci metri patrati, nu lipseste poza mamei si cea a tatalui, nu lipseste nimic.....decat eu.

Ma gandesc de atatea ori sa ma intorc acasa. Dar ce inseamna acasa, acum? Un loc in care nu mai am nimic, decat pe cei dragi....

Cu toate astea, sunt fericita. Zambesc pentru ca am avut dreptul sa-mi aleg copilaria, sa am adolescenta si sa fiu astazi aici, sa zambesc pentru ca inca mai stiu ce inseamna dor si sa o fac chiar si atunci cand nu mai am motiv. Maine s-ar putea sa sa stau in fata unei oglinzi, sa ma privesc si sa nu ma recunosc. Sunt fericita pentru atunci cand sunt nebuna si sunt nebuna pentru atunci cand sunt fericita. Condamnati-ma pentru nebunia mea!

Fotografie: Matei Buta : www.mateibuta.ro

O fotografie! Un minut, ce nu se opreste niciodata in timpul ei

Am ales sa vorbesc astazi, despre arcul multicolor ce se aduna in stropii norilor de toamna. Aceasta este, EA… isi cuprinde tristetea in brate atunci cand mana ii este libera, insa, nu uita niciodata cat de frumoasa este atunci cand plange.

Privesc tablouri aproape perfecte si ma intreb, unde e fotograful atunci cand surpinde imagini perfecte? Culoarea pielii nu o vede nimeni in afara de ea, isi ascunde aripile intr-un sac, undeva, in podul casei. Ii este frica sa culaga flori dintr-un camp deschis, insa are suficient curaj de a hrani pasarile atunci cand sunt infometate. Este o femeie puternica ce isi cunoaste slabiciunile, isi aude pasii fara a lasa urme si se invinuieste atunci cand strigatul ei nu are culoare. E un miracol pentru cine liciteaza suflete. E greu sa o imbraci in alte haine decat cele pe care le poarta, nu se opreste niciodata in fata unui copac plin de fructe doar pentru ca sunt frumoase si nu dorme niciodata cu ochii deschisi. O vei recunoaste atunci cand va trece pe langa tine, ii vei simti frumusetea prin parfumul parului proaspat conturat si nu vei gresi niciodata daca o vei iubi.

Esti un sentiment complex, draga mea. Cei ce vor sa-ti cumpere trairea, iubeste-i. Nu vor avea niciodata curajul sa te priveasca, si daca o vor face, vor folosi doar lumina blitului.

Fotografie : Catalin Chitucea ; Model : Ea

…..plantez zambete in aripile ingerilor…

Se spune că o planta se dezvolta in lumină….Ingerii îşi vând perechile de aripi în Rai pentru un suflet curat, aici, pe Pământ. Straturile de zarzavat din curţile mănăstirilor suspendate în neant, nu mai cresc din cauza buruienilor. Casa din piatra de la capătul parcului, unde viaţa se opreşte pentru câteva secunde să-şi tragă suflul, este atinsa de mucegai, iar aerul putrezeşte si se uscă pentru ca nu mai are linişte. Muzica greierilor ce işi plâng nimfele, îmi scutura trupul de ciulini, mă îmbraca în mătase alba şi îmi scufundă picioarele in râul rece din faţa trenului ce opreşte în staţie doar noaptea pentru a culege pasagerii rătăciţi.

Mi-e dor de soare. Îmi deschid cufărul din dormitor, scot rochia impletita din crengi de mesteacăn si pornesc sa imi caut privirea prin firele de iarba. Am ajuns in faţa stratului de zarzavat şi mă întreb, de ce ingerii mai au aripi ?

.......Citind-o pe Alice Nastase

O citesc aproape in fiecare zi pe Alice Nastase. Pentru miile de ganduri ce ma definesc atunci cand o “ascult”, permite-mi sa ti-o recomand. http://alice.revistatango.ro/

Citeste-o la lumina veiozei inainte de culcare si pastreaza cartea pe noptiera patului dupa ce o termini…

Eu, i-am scris intr-o joi de octombrie....

Patul era de fapt o plapuma cu pene….

Lumea nu se opreste niciodata in locul in care tu ai crescut , prefera sa creasca in universuri paralele pentru ca tu sa strabati linistit vazduhul norilor de vata.
Drumul unui singur pitic nu se opreste la jumatatea lui chiar daca incaltamintea nu e potrivita. Isi sterge lacrimile provocate de durerea pietrelor ce zac doar pentru el pe drum si rezista pana cand sunetul cornului de fag se izbeste de pamantul incorsetat in ghinda fara palarie. Miroase a iarba proaspata, a cozonac abia scos din cuptor si mie, mi-e dor de mama. Fiinta care imi mangaie obrajii si ma iubeste neconditionat, care ma sustine si care stie intodeauna sa zambeasca atunci cand nu are motive, care plange de emotii cand fetita se intoarce de la scoala cu coronita pe cap, semn ca a luat premiul intai. Imi simte frica atunci cand incerc sa imi stapanesc glasul din tremurat si imi arata mandria pentru a nu ma rataci mai mult. Imi privesc parintii prin fotografia de la capatul patului si ma incarc cu puterea lor, mi-e suficient.
Mi-e dor de sabia mea de lemn din podul bunicii si de curcanul pe care il alergam prin curtea de la tara impreuna cu bunicul. Mi-e dor de smochinul din fata casei lor, de spectacolele date pe ulita pentru copii vecinilor si de nuntile facute pe campul din spatele gradinii printre balotii de paie abia adunati in gramezi si potriviti pentru colibele noastre.
Cate nopti am dormit pe plapuma cu pene a bunicii. Nepotii, ingramaditi pe langa ea, ascultam povesti cu praslea cel voinic, cu zane frumoase si istete.... ne amorteau trupurile gingase de pitici….

....curaj pentru rabdare?

Rabdarea este o masacrare a sufletului...astept sa treaca timpul pe scaunul din sufragerie dar cui sa-i spun ca nu mai am picioarele de la scaun si ceasul nu mai ticaie? Umbra pasilor lui se aude din camera de alaturi insa nu i se vede glasul…Imi aprind o tigara, imi umezesc buricele degetelor pentru a putea rasfoi romanul ce sade pe genunchi. Paginile cartii se sterg din imaginea mintii mele ajungand sa rasfoiesc nimicul din ea si sa-mi umplu ochii de praful ce zace pe noptiera din camera de alaturi, patul nu mai imi spune nimic si nu ma mai cheama sa privesc tavanul ingalbenit, geamul casei in care stau e spart in mii de bucati ce zac pe o carpeta ruginita .. ma intreb daca mai am din tigara? Privesc scrumul ce zace pe podeaua de catifea, strans parca pentru a-mi spune ceva.
Imi arunc viata in ulciorul din fata casei, sperand ca va exista cineva caruia i se va face sete de o alta viata si vom face schimb, poate voi pacali pe cineva. Pe mine m-am pacalit …