Nu vreau să cresc mare. Oamenii mari au probleme şi sunt urâţi. Muncesc mult şi uită de ziua mea de naştere. Nu mai sunt copil, dar îmi place să îmi vad viaţa într-un vis frumos. Să râd, să zbor, să pot ţipa fără lacrimi şi să alerg desculţă pe zâmbetul vieţii.
Nu vreau liste de cadouri şi nici prăjituri scumpe învelite cu foiţe de aur. Vreau un coşciug plin de flori şi să fiu înecată în nuferi albaştri. Nu vreau maşini, case sau inele cu diamant. Nu vreau saltele cu apă şi nici feţi frumoşi împănaţi.
Ce minte stafidită coace bărci ce se topesc?
Bolnavicioasa mea maturitae de femeie spâmzurată moşteneşte vulturi desculţi, dar sunt fericită în colţul meu nebun.
Mă întorc la castelul cu pitici şi pândesc luna să o sărbătoresc. Nu vreau să vină mâine.
Strănut cuvinte mici în ciorapii unei femei abandonate de viitor. Am vise, dar nu pentru mult timp. Atârn în crengi şi mă rog la Dumnezeu să îmi dea putere să mai rămân un an în viaţă. Citesc romane în cuprinsul cărora oamenii sunt fericiţi.
Care este biletul tânărului fără viitor în ţara nimănui?
Atâtea plânsete pentru nimic. Nici câinii de pe stadă nu mai latră. Nici luna nu mai devinde plină de la atâtea minţi bolnave.Ne considerăm integrii, dar murim de foame cu banii în buzunare. Şi totuşi, mai rămâne speranţa iubirii de oameni. În colţul lumii în care mă aflu, atârnată de lanţul dopului de la chiuveta plină de calcar, îmi spal rinichiul pentru a-l putea vinde.
Ajung să trăeiesc în funcţie de listele de aşteptare. Astăzi nu am mâncat nimic, dar cu banii pe care o să-i iau din organul vândut o să mai trăiesc câteva luni.
Acum am motive să zâmbesc. Pot să îi cumpăr mamei o maşină de spălat nouă, pentru că cea veche s-a stricat. Pot să îl ţin pe tata acasă lângâ mama şi să nu mai fie nevoit să muncească. Şi mai pot să torn fundaţia unei case pentru sora mea.
După toate acestea mă mai aşez o dată la coadă şi mă trec din nou pe lista de aşteptare. Acum, nu mai am dreptul decât să îmi vând un singur organ. Ştiu ce am de făcut, dar pe acesta îl ofer pe gratis doar preşedintelui de ţară.
Amuleta Japoneză : Dacă interviul se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”, vă voi întreba, evident, dacă credeţi în destin?
Mihaela Rădulescu: Nu . Nu cred ca cineva a avut atata timp la dispozitie incat sa scrie scenariul de viata al fiecaruia dintre noi...
Amuleta Japoneză : Cât de greu este să îmbraci haina „Mihaela Rădulescu: ” ?
Mihaela Rădulescu: Ma strange, cateodata, ce-i drept, adica stiu destule momente cand mi-e incomoda si parca nepotrivita cu contextul. Nu mereu din vina mea, ci pentru ca oamenii isi inrameaza niste imagini despre omul public si cand dau de original, au dileme, tresariri, indoieli...Aproape mereu castig la confruntarea directa, fatza in fatza si cred ca e mai bine asa, cel putin pentru mine. Nu stiu exact unde distorsioneaza lupa asta pusa pe noi, dar stiu ca si eu am devenit prietena buna cu oameni care nu-mi placeau deloc de la distanta...
Amuleta Japoneză : Aţi avut vreodată senzaţia că aţi ajuns la apogeul carierei d-voastră? Că de la acest punct nu mai există culoar pentru realizări?
Mihaela Rădulescu: Slava Domnului, nu ! Ador prea tare evolutia, cum as putea sa-mi pun singura limite ?! Exagerez, uneori, cu ce-as vrea sa mai fac, cu ce-as vrea sa mai traiesc, dar e ca un sport - imi tine "muschii" evolutiei in maxima forma.
Amuleta Japoneză : Cum arată fericirea Mihaelei Rădulescu? Este ea mulţumită de ceea ce i-a oferit viaţa?
Mihaela Rădulescu: N-as vrea sa par nerecunoscatoare asa, la modul general, dar prefer sa stiu exact cui si pentru ce sa-i multumesc. Lista incepe cu ai mei, continua cu mine si cu multi oameni datorita carora am acumulat experiente, intelepciune, amintiri miraculoase... Nu i-am cerut nimic vietii sau lui Dumnezeu, dar am multumit mereu in gand si uitandu-ma in sus, nu numai in jur...
Amuleta Japoneză : Vi se dă şansa să opriţi timpul.. În ce an l-aţi opri şi de ce?
Mihaela Rădulescu: N-as irosi-o pe ceva din trecut, ci as pastra-o pentru ce va urma... Poate pentru un moment in care as fi disperata ca pierd pe cineva drag...
Amuleta Japoneză : Dacă cineva v-ar oferi o sumă foarte mare de bani pentru a scrie o carte ce v-ar putea aduce premiul Nobel pentru literatura, dar pentru ca acest lucru să devină posibil vi se cere să renunţaţi şi să plecaţi departe de tot ceea ce aţi construit până acum, departe de Ayan pentru un an de zile, aţi accepta?
Mihaela Rădulescu: De langa Ayan n-as pleca pentru niciun motiv, din nicio gama, din niciun univers. Dar m-as stradui sa-i conving ca el e inspiratia mea, in tot ce fac si daca vor performanta, trebuia sa ma ia cu totul ! "Totul" meu e el. Si sunt buna la negocieri:)
Amuleta Japoneză : Cum arată pentru Mihaela Rădulescu, rochia de mireasă a vieţii?
Mihaela Rădulescu: Mireasa a vietii ?.... A unui barbat care e iubirea vietii nu se poate ?:)... Alba, ca sa pot desena pe ea tot ce traiesc.
Amuleta Japoneză : Amantele sunt femei? Cine le ară sufletele?
Mihaela Rădulescu: Nu sunt o specialista in amante, n-am fost niciodata amanta cuiva, dar sunt o specialista in femei, macar pentru faptul ca asta sunt !:) In suflete de femeie se strecoara si iubiri interzise si iubiri strambe si iubiri definitive si semintele astea sunt foarte nutritive pentru barbati...
Amuleta Japoneză : Cum v-aţi caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrieţi dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima d-voastră.
Mihaela Rădulescu: Ce idee ciudata... Desculta, cu pantofii in mana !
Amuleta Japoneză: Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul v-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce întrebare i-aţi adresa d-voastra lui?
Mihaela Rădulescu: Niciuna, caci nu mi se pare altcineva mai indreptatit sa raspunda la intrebari despre mine...in afara de mine. Daca destinul la care va referiti ar fi o persoana, i-as zambi si l-as asculta, daca ar avea ceva interesant sa ma anunte....
Ar fi prea simplu să povestesc despre reacţii. Aşadar, daţi-mi voie să respir în stare. M-am trezit de multe ori în halatul vieţii mele, dar niciodată nu m-am trezit goală, ca acum. Am strâns o mână în palma mea de copil.
Dan Puric spunea, într-o emisiune de la radio, că poporul este asemenea unei săli de clasă, în care atenţia dirigintelui este îndreptată asupra celor trei copii ce stau în ultima bancă şi se joacă barbut. Nimeni nu îi întrerupe, nimeni nu îi deranjează, ba din contră, dirigintele îi oferă drept exemplu clasei întregi. Mă privesc. M-am săturat să stau în prima bancă şi să tac atunci când unul dintre „premianţii dirigintelui” îmi zâmbeşte şi mă leagă de scaun. Vreau să mă ridic şi să cuget adevăruri despre minciuni.
E ora 5 dimineaţa şi afară bat clopotele unui spital plin de morţi. Mirosul putrefacţiei îmi aspreşte obrazul. Mă îndrept spre Ploieşti. Am o cauză la Tribunal şi sper să ajung la timp. Alerg printre maşini şi mă gândesc doar la termen, să nu întârzii. Aici aerul nu este atât de aspru, dar doare la fel. Ajung într-un final la uşa instanţei, cu cinci minute înainte de termen. Este închisă. Doar suntem în Romania şi justul are timp pentru cartofii ucişi de cazmale.
Pe faţada tribunalului, două afişe. Unul, din care a rămas doar titlul unei piese de teatru şi un altul lângă el, din care a rămas un chip, o tâmplă, o mână şi un pistol. Intuiţia îmi spune că cele două afişe au legatură.
Mă trezesc în faţa mea. Îmi recunosc mâna, tâmpla şi, culmea, pistolul este tot al meu, iar titlul mare este păstrat parcă doar pentru a mă recunoaşte, SINUCIGAŞUL. Sunt eu, dar cu un alt chip. Miros şi eu a putrefacţie. Mi-am văzut secunda în clipă.
Mă întorc în Bucureşti. A doua zi sunt invitată la o vizionare a unui spectacol. Poate că nu am voie să povestesc despre ceea ce am văzut, dar curajul nu mă lasă să adorm.
Teatrul Ion Creangă. Îmi însuşesc locul în sala plină de studenţi şi respir curatul lumii unui om a cărui mână am strâns-o într-o după-amiază de sâmbătă.
Bate gongul, semn căpiesa începe. Primele secunde mi s-au părut înecate, ticăitul ceasului din fundal îmi tremura carnea de nervozitate. Apoi, piesa prinde contur. În tot acest timp, până la sfărşitul piesei, m-am ascuns printre pantalonii de pe scenă pentru a prinde un loc pe banca verde ce respira imaginaţia sălii.
Astăzi m-am pitit printre oameni să pot vedea omul din mine. Am plâns şi plâng şi acum. Aici, clasa nu mai are elevi ce joacă barbut. Plâng pentru că sunt în prima bancă alături de ei.
Acest spectacol orgasmic al imaginaţiei are o bulină şi o cifră. Este interzisă vizionarea acestui spectacol de către copii de până la 18 ani. Doar de la această vârstă poţi avea inteligenţa posesorie să vezi scena fără părinţi. Mă înclin în faţa mutrişoarelor vesele care au creat viaţa unei seri.
Dar vă întreb în prag de seară, mestecăndu-vă propriile rădăcini, de ce trebuie să ne jucăm viaţa pentru a o putea simţi?
Pe Petrică, fiindcă aşa îl cheamă pe baiatul al cărui drum se opreşte în acest concept, îl întreb, prin amuţire, de ce trebuie să ne jucăm emoţia pentru a o putea trăi? De ce trebuie să ne jucăm plânsul, paşii, râsul, timiditatea sau curajul vieţii într-o capsulă de trăire?
Vă recomand ca din toamnă să vă opriţi oasele mucegăite „Pe drum”, în secundele unor „Oameni şi Fluturi”.
Eu astazi m-am convertit. Aleg religia unui VIS în mâinile SINUCIGAŞULUI!
În ultima vreme nu mă mai culeg din păturile pline de pâine de un leu şi pateu la maţ. Încerc să îmi hrănesc tălpile pline de imaginaţie furata, dar cu reţeta unui om de succes.
Sunt poate nedreaptă cu propria fiinţă atunci când ea mă strigă spre nemurire. Am plecat devreme de acasă pentru o plimbare în spirit. Nu am ajuns departe, dar femeia ce statea pe bordura din faţa spitalului Floreasca m-a trezit. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o dacă mai poate respira praful de copt din brutăria de lângă ea. Mi-a zâmbit. Evită răspunsul. Nu se plânge de nimic, doar îmi povesteşte cum se trezeşte în fiecare dimineaţă devreme, şi după vizita de dimineaţa a personalului medical pleacă pentru a aduna bani de spitalizare. Am stat alături de ea vreo jumătate de oră. Nu o ajutam cu nimic. Am decis să plec, dar nu înainte de a-i lăsa câţiva bănuţi.
Încerc să fac doi paşi, dar o altă voce mă clatină. Un plans ciobit mă întreabă tremurând “Sunteţi cumva ziaristă?”.
Foto : internet
joi, 2 iunie 2011
La mulţi aniiii….. Marian Crenganis! Mulţumesc pentru că timpul si divinitatea mi te-a adus in viaţă. Mulţumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le-ai creat si le creezi.
Multa baftă, un drum presărat cu realizari şi aştept să ne reîntâlnim pentru albumul POTIFERA…
Pâna atunci, viaţa frumoasa alături de minunile din viaţa ta, drumuri curate şi realizabile acolo unde eşti.
Învăţ să plâng, că de râs am uitat de multă vreme. Mătur cioburile geamului de la balcon, dar nu pentru ca s-a spart, vreau doar să le număr cu gandul şi să fac mişcare. Nu mai am bani să ies din casă şi astfel sunt forţată să rămân să respir din balcon. Eee, dar ce ar spune vecinii? „Uite ce fată harnică, astazi a măturat de 5 ori balconul”. Sunt bugetară şi nu îmi permit decât să îmi plătesc chiria din salariul lui Boc. Sunt tânără, dar toruşi atât de bătrână.
M-am apucat să studiez plânsul. Poate până la urmă ţine de foame. Acum câteva săptămâni, eram în metrou şi mi-a sunat telefonul. Un număr pe care nu îl cunoşteam, dar totuşi am raspuns. Nu obişnuiesc să răspund la numere pe care nu le cunosc, dar acum am apasat inconştientă pe butonul ăla verde.
O domnişoară draguţă mă roagă să îî acord 5 minute pentru câteva intrebări. Evident ca acele 5 minute s-au transformat in 15, pentru că a mai şi căzut semnalul la telefon între staţii. În fine, revin la convorbire.
“Ea : Apa minerală îmbuteliată, cosnumaţi?
Eu : Nu
Ea : Apa plată îmbuteliată, consumaţi?
Eu : Nu
Ea : Sucuri naturale, cosnumaţi?
Eu : Nu
Ea : Sucuri cu acid, consumaţi?
Eu : Nu
Ea : Bomboane fondante, consumaţi?
Eu :Mă rog. Nu
Ea : Alte sucuri, de altă natură, consumaţi?
Eu : Nu. Beau apă de la robinet.
Ea : Aaaa. Am înţeles, spune ea. Şi o pufneşte puţin râsul, probabil credea că fac mişto de ea. Alcol, consumaţi? Mai précis bere.
Eu : Nu
Ea : Carne, consumaţi?
Eu : Nu”
Mă rog şi alte câteva întrebări care nu duceau la nimic, decat la acelaşi răspuns. Şi la un moment dat, mă întreabă dacă folosesc detergent la spalat de haine. “Eu : Da; Ea: În sfârşit, aud un Da!” Mă rog, se termina conversaţia şi îmi multumeşte frumos pentru timpul pe care i l-am acordat şi inchid telefonul. Nu am înţeles nimic. Probabil că facea vreun sondaj la detergenţi.
Mă întreb, totuşi, dacă domnişoara îşi lua banii de pe sondajele pe care le făcea, pentru că binenteles că nu eram prima sondată, în funcţie de răspunsurile negative sau positive pe care le primea. Curiozitatea mea nu a fost lămurită nici azi.
Mă întorc la masa mea. Acestă masă formată din plans şi apa de la robinet. Mai primesc din cănd în când câte o ciocolată de la prieteni şi atunci e sărbatoare. Acum mănânc Bucuria. Mi le-a adus Katia, din Chişinău. Maine e sărbătoare, dar eu sărbătoresc de azi ca doar am bomboane.
Nietzsche spunea ca “Pământul are o piele; iar această piele are boli. De exemplu, una dintre aceste boli se numeşte om.”
Romania are o boală… şi boala o are pe Romania.
Compozitia tabloului - Bar la Folies-Bergere (MANET)
Se împlineste un an de când am debutat pe scena Teatrului Nottara. În ziua de 20 mai 2010 trezeam emoţiile unei săli pline. Poate pentru unii nu înseamnă nimic, dar pentru cei 13 înseamnă mult. Aşadar, dragii mei, permiteţi-mi să mă înclin astăzi în faţa voastra.
Mă scutur de spinii unui arici cu marcă îngregistrată. Mă întrebi dacă sunt fericită. Nu îţi răspund, dar nu pentru ca nu ştiu răspunsul. Păşesc inuman printre cuvintele ce le-ai desărcat din carţile cu Platon, dar nu pentru că m-ar durea inumanul pumnului cu care imi striveşti credinţa, ci pentru faptul că mi-ai strivit umbra după care mă ascundeam. M-ai strivit cu propriile mele fericiri. Cât de des se împarte lumea în livezi?
Am hotărât să îmi spăl rugina de pe pleope, departe de ţărmul cărţilor cu careul de popi. Aici, nu mai am în ce să mă încred. Ne aşezăm la o coadă pentru un nume, vrem scandaluri şi nu mai recunoaştem gustul de bună calitate. Mă las devorată de mizerii, pentru că nu mai am loc de plăceri înecate.
Mă întrebaţi de ce am chipul trist. Ce zambet larg nu vedeti?
Plec să închiriez conştiinţă pentru guvernanţi şi să înfiinţez un spital de reciclat suflete pătate de monarhiile cu sânge putred. Îmi voi spala urmele cu detergentul celor 99 de pete... Poate aşa le voi spăla pe toate.
Aduc imaginii acestui pat, mangaieri pe trup. Ne-am trezit amandoi destul de devreme. În noapte târziu mi-ai luat părul în mâini, l-ai mirosit si mi-ai spus "Te iubesc, draga mea!"
Credeai că dorm, dar eu eram acolo în fiecare şoaptă.
Îmi spui dimineaţa că sunt frumoasă. Mi-e teamă să mă vezi aşa. Nu îmi dai nici ocea mai mică şansă să mă alegi din perne, în fiecare dimineaţă. Mă laşi doar sa fiu frumoasă, dar nu am nevoie de asta. Frumuseţea nu a fost niciodată un avantaj pentru mine. Nu vreau sa fiu puternica şi să trec prin bărbaţi de viaţă pentru un scop. Vreau sa fiu iubită şi înţeleasă, să tânjesc dupa mirosul tau şi să fac aceeaşi paşi ca tine. Nu vreau sa sfârşesc ca o femeie frumoasă şi puternica. Nu vreau să fiu regina unui imperiu clădit de bărbaţi neîmpliniţi, de femei marionetă şi de copii înarmaţi cu ouă de ciocolată din care surpriza moare la montare.
De trei zile visez sfârşitul unei lumi. S-a terminat ceva si eu incă mai sper. Aş fuma o ţigară, dar nici tutunul nu mai e la fel. Îmi scurg viaţa prin sita chiuvetei. Se infundă fără să ajungă la capătul ţevii. Astăzi plâng în papucii bunicii pentru ca mi-e teamă să zâmbesc în ai mei.
Am cumpărat sodă caustică.O s-o torn peste ţevile ruginite.
Mi-e foame de un răsărit în mare. Ţintesc destul de bine de la etajul zece, dar nu am destulă muniţie pentru toate legăturile bolnăvicioase. Mă grăbesc totuşi să înec paraşuta uneia dintre acele femei ce zace în mine, dar nu ştiu să o aleg.
Una din ele este femeia banală, office şi limitată de încrâncenările zilnice. Vine la program, bea cafeaua cu lapte şi mult zahăr, întocmeşte acte şi îşi poartă ţinuta cu statură. Pleacă la ora fixă spre cealaltă femeie, care odată dezbrăcată de hainele primeia, se aruncă în hainele celei de-a doua. O femeie cu machiaj de seara, cu tocuri înalte, ce târâie stativul de partituri pentru a trezi la viaţă alte suflete. Îşi termină împlinită numărul şi pleacă spre a treia femeie care, prinsă între amorurile zilnice, zboară prin neîmpliniri. Cutreieră prin mulţimile supuse de cerul plin de îngeri fără numere de concurs pe spate.
A patra femeie se opreşte în faţa şifonierului, alege cu grijă costumul pentru întâlnirea politică şi pleacă la dezbatere. E o lume a bărbaţilor din care scăparea nu se cerne cu sita. Aici ea nu aresentimente.
A cincea femeie străbate cuvinte pentru vise. Aleargă satisfăcută prin stările date de astenii şi nimereşte schizofreniile oamenilor cu suflete peticite. Compune, scrie poveşti în parcuri neînverzite, în speranţa unei zile în care, în vitrina librăriei, i se va vedea cartea despre suflete.
A şasea femeie e amatoare de scene şi scenarii din care îşi trage replica până la epuizare. Merge în mâini pentru un culoar plin de regizori, dar nu trăieşte mereu senzaţiile împlinirii pentru că pantalonii acoperă culisele și cortineta cade mult prea repede peste avanscenă.
Aşa cum promiteam, vorbim astăzi cu Ionuţ Ungureanu, solistul trupei „Provincialii”, despre un loc pe scaunul destinului. Ce loc ocupa el?Vom vedea.
A.J : Iţi mulţumesc pentru că ai acceptat să vorbeşti despre tine, aici. Acesta nu este tocmai un interviu obişnuit. De ce spun asta? Pentru că am ales ca întrebarile pe care ţi le voi adresa astăzi, să vină de la oamenii care te iubesc şi care văd artistul dincolo de imaginea scenei.
Aşadar, urmează „Zece întrebări pentru destin”
A.J : Dacă interviul se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”, te voi întreba, evident, dacă tu crezi în destin?
Ionuţ Ungureanu:Cred în destin atât timp cât conduita morală, sufletească, nu lipsesc! Fiecare are destinul lui, însă depinde tare mult de cum vrei tu sa fie, de asta spun că e musai să existe valori!
A.J :Cum este să îmbraci haina „Ionuţ Ungureanu” ?
Ionuţ Ungureanu: Încă e uşor, uneori se exagerează pentru că, din păcate, toţi vor extraordinarul din orice sau oricând şi, din păcate, valoarea este dată la spate în favoarea prostiei, prostului gust, etc!
A.J :Ai avut vreodată senzaţia că ai ajuns la apogeul carierei tale? Că de la acest punct nu mai există culoar pentru realizări?
Ionuţ Ungureanu:Nu, încă descopăr proiecte pe care, uşor, uşor le realizez iar odată realizate, deschid alte proiecte.
A.J: Cum arată fericirea lui Ionuţ Ungureanu? Este el mulţumit de ceea ce i-a oferit viaţa?
Ionuţ Ungureanu:Fericirea ar trebui să vină din lucruri mărunte şi cred că o caut încă, mă uit acasă la fetiţa mea, Sophia ,la mama ei, la tot ceea ce am realizat muzical şi cred că fericirea am găsit-o, e aici!
A.J :Care este ultimul compromis pe care l-ai facut?
Ionuţ Ungureanu: Încă mai stau de vorbă cu nebunii sau neavenitii!!
A.J: Dacă cineva ţi-ar oferi o sumă mare de bani pentru a scrie o carte despre ceea ce vrei tu, ai face-o? Ce nume i-ai pune cărţii?
Ionuţ Ungureanu: Nu cred ca aş face aşa ceva!
Prefer să citesc ceva ce-mi place, nu ce se poartă.
A.J:Contează ce cred oamenii despre tine?
Ionuţ Ungureanu: Contează, însă important e să nu faci niciun efort să le placi oamenilor, să fii tu însuţi. Dacă te prefaci, mai devreme sau mai tarziu se va vedea.
A.J: Felicitări pentru titlul de tată. Rămâi la titlu sau aprofundezi starea? După venirea Sophiei pe lume, ai acum viata pe care ti-o doresti?
Ionuţ Ungureanu: E minunat să fii parinte, zi de zi descopăr lucruri noi alaturi de Sophia şi mă străduiesc să fiu cu ea cât mai mult.
A.J: Cum ţi-ai caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrii dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima ta.
Ionuţ Ungureanu: Viaţa mea e ca o ciocată din piele fină, ştiu că sună ciudat, însă de multe ori nu pot fi un pantof elegant, trebuie să mă lupt cu nebunii, cei pomeniţi mai sus şi de asta sunt o ciocata, dar una fină.
A.J:Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul ţi-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce l-ai întreba tu pe el?
Ionuţ Ungureanu: Cât timp mai e până când voi cânta cu Stevie Wonder?
A.J : În urmă cu câteva zile anunţam că voi avea acestă discuţie cu tine şi am rugat fanii tăi şi oamenii care te apreciază, să ne trimita întrebările, curiozitatile pe care le au, pe adresa mea de mail. Din cele care au venit, am incercat să sintetizez şi să adun totul în doar trei întrebari.
Ce simte un „provincial”, de unde vă luaţi inspiraţia pentru a compune?
Ionuţ Ungureanu: Un provincial e posibil să simtă mai multe lucruri decat simt alţii, trecând peste ironie, dacă este -- a fi provincial presupune mult mai multe lucruri decât ai fi tentat să observi la prima vedere, dar este altă discuţie asta, alta data detaliem! Insiraţia vine din lucruri pe care le traim zi de zi , din vise, idealuri…
Ce ne poţi spune despre noile proiecte ale Provincialilor? Ştiu că aţi muncit foarte mult şi pregătiţi un nou album. Care este numele albumului, când va apărea şi ce cuprinde?
Ionuţ Ungureanu:Mâine luăm masterul din studio şi, este adevărat, muncim de aproape doi ani la albumul ăsta care încă nu are titlu, dar va apărea în luna aprilie şi va conţine muzică de cea mai bună calitate, imprimată într-o altă manieră decât se poartă acum pentru că au lucrat mai bine de 100 de muzicieni la realizarea materialului şi cred ca va fi cel mai bun material de până acum al Provincialilor.
Ce le transmiţi cititorilor acestui blog?
Ionuţ Ungureanu : Le transmit toate gândurile mele frumoase şi să asculte discul cel nou, e o parte din viaţa şi sufletul nostru!
