Se împlineste un an de când am debutat pe scena Teatrului Nottara. În ziua de 20 mai 2010 trezeam emoţiile unei săli pline. Poate pentru unii nu înseamnă nimic, dar pentru cei 13 înseamnă mult. Aşadar, dragii mei, permiteţi-mi să mă înclin astăzi în faţa voastra.
Mă scutur de spinii unui arici cu marcă îngregistrată. Mă întrebi dacă sunt fericită. Nu îţi răspund, dar nu pentru ca nu ştiu răspunsul. Păşesc inuman printre cuvintele ce le-ai desărcat din carţile cu Platon, dar nu pentru că m-ar durea inumanul pumnului cu care imi striveşti credinţa, ci pentru faptul că mi-ai strivit umbra după care mă ascundeam. M-ai strivit cu propriile mele fericiri. Cât de des se împarte lumea în livezi?
Am hotărât să îmi spăl rugina de pe pleope, departe de ţărmul cărţilor cu careul de popi. Aici, nu mai am în ce să mă încred. Ne aşezăm la o coadă pentru un nume, vrem scandaluri şi nu mai recunoaştem gustul de bună calitate. Mă las devorată de mizerii, pentru că nu mai am loc de plăceri înecate.
Mă întrebaţi de ce am chipul trist. Ce zambet larg nu vedeti?
Plec să închiriez conştiinţă pentru guvernanţi şi să înfiinţez un spital de reciclat suflete pătate de monarhiile cu sânge putred. Îmi voi spala urmele cu detergentul celor 99 de pete... Poate aşa le voi spăla pe toate.
Aduc imaginii acestui pat, mangaieri pe trup. Ne-am trezit amandoi destul de devreme. În noapte târziu mi-ai luat părul în mâini, l-ai mirosit si mi-ai spus "Te iubesc, draga mea!"
Credeai că dorm, dar eu eram acolo în fiecare şoaptă.
Îmi spui dimineaţa că sunt frumoasă. Mi-e teamă să mă vezi aşa. Nu îmi dai nici ocea mai mică şansă să mă alegi din perne, în fiecare dimineaţă. Mă laşi doar sa fiu frumoasă, dar nu am nevoie de asta. Frumuseţea nu a fost niciodată un avantaj pentru mine. Nu vreau sa fiu puternica şi să trec prin bărbaţi de viaţă pentru un scop. Vreau sa fiu iubită şi înţeleasă, să tânjesc dupa mirosul tau şi să fac aceeaşi paşi ca tine. Nu vreau sa sfârşesc ca o femeie frumoasă şi puternica. Nu vreau să fiu regina unui imperiu clădit de bărbaţi neîmpliniţi, de femei marionetă şi de copii înarmaţi cu ouă de ciocolată din care surpriza moare la montare.
De trei zile visez sfârşitul unei lumi. S-a terminat ceva si eu incă mai sper. Aş fuma o ţigară, dar nici tutunul nu mai e la fel. Îmi scurg viaţa prin sita chiuvetei. Se infundă fără să ajungă la capătul ţevii. Astăzi plâng în papucii bunicii pentru ca mi-e teamă să zâmbesc în ai mei.
Am cumpărat sodă caustică.O s-o torn peste ţevile ruginite.
Mi-e foame de un răsărit în mare. Ţintesc destul de bine de la etajul zece, dar nu am destulă muniţie pentru toate legăturile bolnăvicioase. Mă grăbesc totuşi să înec paraşuta uneia dintre acele femei ce zace în mine, dar nu ştiu să o aleg.
Una din ele este femeia banală, office şi limitată de încrâncenările zilnice. Vine la program, bea cafeaua cu lapte şi mult zahăr, întocmeşte acte şi îşi poartă ţinuta cu statură. Pleacă la ora fixă spre cealaltă femeie, care odată dezbrăcată de hainele primeia, se aruncă în hainele celei de-a doua. O femeie cu machiaj de seara, cu tocuri înalte, ce târâie stativul de partituri pentru a trezi la viaţă alte suflete. Îşi termină împlinită numărul şi pleacă spre a treia femeie care, prinsă între amorurile zilnice, zboară prin neîmpliniri. Cutreieră prin mulţimile supuse de cerul plin de îngeri fără numere de concurs pe spate.
A patra femeie se opreşte în faţa şifonierului, alege cu grijă costumul pentru întâlnirea politică şi pleacă la dezbatere. E o lume a bărbaţilor din care scăparea nu se cerne cu sita. Aici ea nu aresentimente.
A cincea femeie străbate cuvinte pentru vise. Aleargă satisfăcută prin stările date de astenii şi nimereşte schizofreniile oamenilor cu suflete peticite. Compune, scrie poveşti în parcuri neînverzite, în speranţa unei zile în care, în vitrina librăriei, i se va vedea cartea despre suflete.
A şasea femeie e amatoare de scene şi scenarii din care îşi trage replica până la epuizare. Merge în mâini pentru un culoar plin de regizori, dar nu trăieşte mereu senzaţiile împlinirii pentru că pantalonii acoperă culisele și cortineta cade mult prea repede peste avanscenă.
Aşa cum promiteam, vorbim astăzi cu Ionuţ Ungureanu, solistul trupei „Provincialii”, despre un loc pe scaunul destinului. Ce loc ocupa el?Vom vedea.
A.J : Iţi mulţumesc pentru că ai acceptat să vorbeşti despre tine, aici. Acesta nu este tocmai un interviu obişnuit. De ce spun asta? Pentru că am ales ca întrebarile pe care ţi le voi adresa astăzi, să vină de la oamenii care te iubesc şi care văd artistul dincolo de imaginea scenei.
Aşadar, urmează „Zece întrebări pentru destin”
A.J : Dacă interviul se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”, te voi întreba, evident, dacă tu crezi în destin?
Ionuţ Ungureanu:Cred în destin atât timp cât conduita morală, sufletească, nu lipsesc! Fiecare are destinul lui, însă depinde tare mult de cum vrei tu sa fie, de asta spun că e musai să existe valori!
A.J :Cum este să îmbraci haina „Ionuţ Ungureanu” ?
Ionuţ Ungureanu: Încă e uşor, uneori se exagerează pentru că, din păcate, toţi vor extraordinarul din orice sau oricând şi, din păcate, valoarea este dată la spate în favoarea prostiei, prostului gust, etc!
A.J :Ai avut vreodată senzaţia că ai ajuns la apogeul carierei tale? Că de la acest punct nu mai există culoar pentru realizări?
Ionuţ Ungureanu:Nu, încă descopăr proiecte pe care, uşor, uşor le realizez iar odată realizate, deschid alte proiecte.
A.J: Cum arată fericirea lui Ionuţ Ungureanu? Este el mulţumit de ceea ce i-a oferit viaţa?
Ionuţ Ungureanu:Fericirea ar trebui să vină din lucruri mărunte şi cred că o caut încă, mă uit acasă la fetiţa mea, Sophia ,la mama ei, la tot ceea ce am realizat muzical şi cred că fericirea am găsit-o, e aici!
A.J :Care este ultimul compromis pe care l-ai facut?
Ionuţ Ungureanu: Încă mai stau de vorbă cu nebunii sau neavenitii!!
A.J: Dacă cineva ţi-ar oferi o sumă mare de bani pentru a scrie o carte despre ceea ce vrei tu, ai face-o? Ce nume i-ai pune cărţii?
Ionuţ Ungureanu: Nu cred ca aş face aşa ceva!
Prefer să citesc ceva ce-mi place, nu ce se poartă.
A.J:Contează ce cred oamenii despre tine?
Ionuţ Ungureanu: Contează, însă important e să nu faci niciun efort să le placi oamenilor, să fii tu însuţi. Dacă te prefaci, mai devreme sau mai tarziu se va vedea.
A.J: Felicitări pentru titlul de tată. Rămâi la titlu sau aprofundezi starea? După venirea Sophiei pe lume, ai acum viata pe care ti-o doresti?
Ionuţ Ungureanu: E minunat să fii parinte, zi de zi descopăr lucruri noi alaturi de Sophia şi mă străduiesc să fiu cu ea cât mai mult.
A.J: Cum ţi-ai caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrii dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima ta.
Ionuţ Ungureanu: Viaţa mea e ca o ciocată din piele fină, ştiu că sună ciudat, însă de multe ori nu pot fi un pantof elegant, trebuie să mă lupt cu nebunii, cei pomeniţi mai sus şi de asta sunt o ciocata, dar una fină.
A.J:Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul ţi-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce l-ai întreba tu pe el?
Ionuţ Ungureanu: Cât timp mai e până când voi cânta cu Stevie Wonder?
A.J : În urmă cu câteva zile anunţam că voi avea acestă discuţie cu tine şi am rugat fanii tăi şi oamenii care te apreciază, să ne trimita întrebările, curiozitatile pe care le au, pe adresa mea de mail. Din cele care au venit, am incercat să sintetizez şi să adun totul în doar trei întrebari.
Ce simte un „provincial”, de unde vă luaţi inspiraţia pentru a compune?
Ionuţ Ungureanu: Un provincial e posibil să simtă mai multe lucruri decat simt alţii, trecând peste ironie, dacă este -- a fi provincial presupune mult mai multe lucruri decât ai fi tentat să observi la prima vedere, dar este altă discuţie asta, alta data detaliem! Insiraţia vine din lucruri pe care le traim zi de zi , din vise, idealuri…
Ce ne poţi spune despre noile proiecte ale Provincialilor? Ştiu că aţi muncit foarte mult şi pregătiţi un nou album. Care este numele albumului, când va apărea şi ce cuprinde?
Ionuţ Ungureanu:Mâine luăm masterul din studio şi, este adevărat, muncim de aproape doi ani la albumul ăsta care încă nu are titlu, dar va apărea în luna aprilie şi va conţine muzică de cea mai bună calitate, imprimată într-o altă manieră decât se poartă acum pentru că au lucrat mai bine de 100 de muzicieni la realizarea materialului şi cred ca va fi cel mai bun material de până acum al Provincialilor.
Ce le transmiţi cititorilor acestui blog?
Ionuţ Ungureanu : Le transmit toate gândurile mele frumoase şi să asculte discul cel nou, e o parte din viaţa şi sufletul nostru!
M-am decis să încep seria interviurilor cu oamenii dragi mie. Oameni carora le pasă de ceea ce li se întâmplă.
Primul interviu din această luna îi va aparţine lui Ionuţ Ungureanu, solistul trupei “Provincialii”. Dacă există întrebări pe care vreţi să i le adresaţi, va rog să mi le transmiteţi pe adresa : amuletajaponeza@yahoo.com sau să le lăsaţi ca şi comment.
În fiecare dimineaţă în geamul biroului meu, un porumbel îşi zdrobeşte zborul. După două săptămâni de rătăciri acute în celulele avide ale pergamentelor tratate de molii, mă întorc la scris.
Poate că nu am ştiut niciodată să fiu TU. Am stat mereu liniştită, chiar şi atunci când nu te aveam aproape. Legământul asfixiat în inimile noastre a controlat destinul împletit de copacii singuratici.
Povestea de astăzi, spusă printre genele adormite cu candoare, adună nemijlocit recuperări de suflet.
Avem anotimpurile de partea noastră, dar ştim să tratăm obişnuinţa unui cuvânt leal? Ne-am împletit o sârmă de panseluţe pentru a nu ne pierde, dar la fiecare pas moare câte una. Nu vreau să ne schimbe gândurile altor minţi. Suntem fiinţe caste şi soarele ne ţine de mână.
Rămâi lângă mine pe cărarea de panseluţe. Încalţă-te în suflet şi aruncâ-ţi espadrilele de cuvinte în şelful gâtuit de ploaie. Rămâi lângă mine, femeie de luptă.
Dacă ai un patent adu-l cu tine să tăiem sârma de cuvinte dintre noi, Dodo!
Zâmbesc pentru mine în fiecare zi, fără motiv. Nu mă plâng atunci când bărbaţii ce-mi dau târcoale, mă ademenesc şi apoi mă calcă cu roţile unui trabant trecut de vreme. Mă las în bătaia sentimentelor fără să le stăpânesc pentru că iubesc iubirea. Sunt condamnată ca o bucată de lut arsă, ce plange cand e modelata de orice trecator.
Să închid ochii şi să mă gandesc la el, îmi spun. Ce frumos îţi este chipul, bărbat amorţit de sute de kilometri. Plasticul vaporului în care şezi adesea, nu mă ajută să trec prin tine. Ne desparte ceasul ce ticăie în bucătăria proprietarului şi eu nu am încetat să te ador. La mine e frig, la tine e cald.
Aş putea citi o carte dar nu mă roagă nimeni să o fac şi atunci o părasesc lângă noptieră, fără să vreau mai mult. Mereu mi-am părăsit gândurile aici, pe scaunul de lângă pat, pe care l-am transformat în noptieră din lipsa uneia adevarate. Poate aşa se întâmplă şi cu tine. Te transform. Te-am aşezat lângă mine fără să ştiu dacă vrei să rămâi, dar te păstrez loială. Voi încheia un contract de furnizare cu timpul. Primesc priviri obscene de la oameni atunci când nu mă întorc acasă şi bântui agenţiile de voiaj în speranţa că te găsesc. Până şi metroul mi se pare aglomerat de tine...
Zâmbesc fericită în colţul meu. Nu există sinonim pentru timp şi notarul pleacă fără să pună semnatura şi ştamplila pe contractul meu de furnizare.
Mi-am uitat privirea intr-o vitrină în acestă seară. Observ un manechin pe post de înger. Murdar de sentimente, cu o cutie de carton pe post de scaun, cu un zâmbet trist şi cu o privire pierdută. I-am zâmbit şi am plecat mai departe, dar acea imagine îmi urmărea fiecare mişcare pe care o făceam. Mi-am oprit gândurile şi paşii pe o altă stradă. Cutia era murdară de praf de stele.
M-am întors acasă şi mi-am aruncat trupul pe patul imens din camera mea. Mi-am închis ochii şi singurul lucru pe care mi-l doream era sa mă pierd in visare.
E dimineaţă.
Uneori zâmbetul cu lacrimi este minunăţia acestor dimineţi singure şi magia lui stă în clinchetul notelor ce reies din el. Nu ştiu din ce tristeţi adânci provin lacrimile mele, dar mi-am promis că le voi şterge.
Mi-am luat poşeta din cuier, eşarfa galbenă şi am pornit spre a întreba tristeţea de ce doare. Am întâlnit manechinul în fiecare vitrină din drumul meu. Ciudat! Parcă mă aştepta.
M-am oprit în locul în care îl vazsem prima data şi l-am privit. S-a aplecat şi mi-a sărutat fruntea în şoaptă :
- Vezi tu? Îngerii sunt precum diamante. Se găsesc. Nu se fabrică!
Am înţeles. Eu îi ucid pe cei care trebuie să trăiască.
Foto : www.1x.com
Barbara Streisand&Bryan Adams - I finally found someone
Mi s-a părut un lucru notabil atunci când am auzit acestă frază. Bineînţeles, bărbatul cere întodeauna nota de plată atunci când la masă există şi o femeie. Dacă în locul acelei femei ar exista un alt bărbat, lucrurile ar sta evident, altfel. Niciunul din ei nu va fi interesat să demonstreze celuilalt că poate plăti. Trecând peste toate acestea, dar şi peste codul de bune maniere, căci de aici porneşte filozofia mijlocită dintre furculiţă şi cuţit, mă opresc asupra bărbatului care, astăzi, înhaţă apelativul de " l'honnete homme ". Această tipologie nu recunoaşte nimic din conţinutul unei note de plată. Observă totalul şi cumpără impresia femeii de dincolo de masă, cu banii altor femei.
Ciudat este faptul că această conştiinţă obscură de bărbat fără cifre se ascunde sub faţa de masă atunci când chelnerul toarnă vinul în pahar. Nu are vibrator în coloană pentru a-şi însuşi mersul până la toaletă, dar ştie să mănânce scoici şi humus.
Aşadar, bărbaţii frustraţi de propriile reacţii neartistice, aceia care îşi leagă şireturile de gâtul mizerabil al cocotelor, sau aceia care tânjesc după relaţiile extramaritale prin prisma gleznelor luxate, vor cere întodeauna nota de plată, dar greşit.
Pielea, în care este împăturit bonul cu numele de notă de plată, este de femeie. Astăzi, s-ar putea să plăteşti cu propria iubită.
Mi-am adus aminte de un film apărut în anul 1964. Eram foarte mititică, dar asta nu m-a împiedicat să uit filmul părinţilor mei. Numele lui este „In Ginocchio Da Te”.
Binenţeles că l-am revăzut în timpul meu şi nu în cel al părinţilor. Nu în timpul în care erau cozi la cinematografe şi doamnele îşî umpleau batistele de speranţe. O frumoasă poveste de dragoste trăită de acea generaţie, dar nu numai.
Vă las să vizualizaţi câteva momente din el şi să ascultaţi melodia care mi-a prins sufletul de copil.
De frigul blând al razelor topite Cobor usor spre vârful de plãcere Urcând abisul candid de durere. Enigma vietii astfel întelese Desface firul viselor si-l tese, Mã întregeste ca sã mã împartã, Deschide usa si închide-o poartã…
Un lucru interzis mã ispiteste Si calmul mãrii-acum mã-nebuneste. As vrea sã strig si rãmân în tãcere Ca un minut pe geana unei ere.
Vreau să mă sting departe de mal, în întunecata negură a fagului de miere. Să îmi fac un coşciug din părul foştilor iubiţi şi pielea să-mi fie cusută cu borangic. M-aş ascunde de sumbrele imagini ale fetiţelor ce îmi aruncă flori. Nu mai vreau să cunosc oameni. Nu mai vreau să fumez din buzunarele cunoscătorilor de carte.
Prin faţa geamului meu, picioarele despletiţilor trec, mirându-se de draperia de dantelă ce naşte molii. Nu le voi ucide.
În metroul ce mă transportă spre groapă, pentru că nu mi-au ajuns niciodată banii de un transport considerat de prim rang, un muncitor de subsol mănâncă seminţe în spatele meu. Aud doar scrâşnitul seminţelor, din ce în ce mai puternic. Sunt cărată pe braţele a patru bărbaţi fără capete, măsurată de Lachesis şi ţesută de Clothos. Îmi vine rândul în faţa lui Atropos. Fără să îmi fie frică de harpii, întind foarfeca neînduplecată către ursitoarea cea mare. Fibra textilă ţesută atâţia ani pe spatele meu se pierde în lama foarfecii.
Am ajuns în faţa Cerberului, dar nu mi-e frica pentru ca eu sunt Echidna!
Nu ştiu să cumpăr cărti aşa cum tu o faci, nu ştiu să ofer un pahar de cicoare din lacrimile mării fără să ud covoarele de scoici. Nu ştiu să ţip atunci când mă doare, dar ştiu să infloresc atunci când eşti lângă mine.
Mi-ai spus că avem aceeaşi mamă. Mi-ai povestit că am fost desparţite şi date altor familii la naştere. Mă întreb cât de mult ai crezut în faşa cu care eram legate.
Te admiram în alte oglinzi. Pe furiş îţi invidiam trăirea de femeie fără stapân. Eşti macul cel salbatic din câmpul secerat de piatră. Eu nu fac parte din lumea ta. Nu înţelegi că cerşetorii nu au loc rezervat la curtea împaratului? Straiele îţi sunt pline de mărgăritare şi mâna mea nu le poate atinge.
Astăzi, cutreier cărările din toate câmpurile cu maci. Nu ştiu în ce pahar voi sfârşi, dar ştiu că dacă vreodată va fi cu putinţă să te găsesc din nou... te voi lega în faşă!
„EA : Ideea în sine de la care pornesc toate imaginile cu tine nu o cunosc...însă cunosc stările în care mă trimiti. Mă agăţ de tine ca de un fir de aţă bine cusută de haina ce nu poate să se despartă de material. Mă gândesc la cum eşti şi cum dormi nopţile în paturile străine, cum visezi acum şi ce priveşti dimineaţa ... suspin prin adierile de vant ce iţi răsfaţă obrajii înainte de culcare. Îmi lipseşti.
EL : Îţi scriu acum prin tastele ce tremura violent în ritmul valurilor ce bat chiar la geamul de lângă mine. Îmi e greu, şi mă doare, dar nu am de ales...te sărut.”