Marionete

Aspir emoţiile unui Univers creat din marionete. Una dintre ele, iese din rândul mulţimii şi îndrăzneşte să creadă că are inimă. Minte patetic despre sentimente şi are curajul să-l judece pe Dumnezeu pentru că ele există. Salută copacul vieţii, invrăjbit şi el de soarta propriei scoarţe, ignoră trecutul şi incepe să împletească ciorapi de lână pentru degetele degerate.

Adorm frumoasa şi trezesc bestia. Nu mai vreau priviri frumoase şi nici complimente gratuite. Acestea sunt pentru vii ce nu mai ies la suprafaţa lumii. Alerg spre podul casei pentru a găsi funia cu care altădată mi-am spânzurat dorinţele. Nu o mai găsesc, dar probabil dacă aş realiza că îngerii sunt tot oameni, aş mai îndrăzni să cred că e la locul ei.

Frumoasa adormită are un pat creat din relaţii bestiale. Narează în somnul veşnic poveştile despre amatori şi tresare episodic atunci când îşi aminteşte iubirea. Doar sărutul prinţului cu cizme de cauciuc o mai poate salva, dar şi cizmele trebuie să aparţină unei case de modă, altfel mor muştele adormite de vinul perimat de struguri.

Nici balaurii nu mai cred în săbii, ştiu şi ei că se găsesc armuri „made in china” la orice tarabă din ţară. Pentru că prinţul întârzie din cauza cailor putere, iar fâneaţa ce trebuie administrată nu mai corespunde standardelor europene, îmi permit să mai dau o pagină de carte. Partea interesantă intervine atunci când nu se mai continuă cu nimic.

Preludiul scade ..... aşadar, trebuie să improvizez? Cum terminăm povestea?

Păpuşa de colecţie bătută în cuie

Înot printre fâşiile înguste de bumbac îmbibate cu tuşul străveziu al sorţii. Din colţul celălalt al camerei, alungată de priveliştea fugară a păpuşii ceauşiste, iţi număr maşinuţele. Mă gândesc să îţi fur una din colecţie, dar nu ştiu care e cea preferată. Ţi-aş strica dorinţele în felul acesta şi eşti prea copil pentru a înţelege motivul pentru care mi-aş însuşi pe ascuns o parte din tine. Mă vei condamna. Ştiu asta. Îţi vei purta mândria mulţi ani până când vei înţelege că nu ai nevoie de o colecţie completă.

Ai trei perechi de papuci de casă sub pat şi niciunii nu i-ai încălţat. Mă întreb dacă faci o obsesie pentru lucrurile noi. Ai strâns destule pâna acum.

Cred că te aud venind. Aş fugi, m-as ascunde, dar timpul e prea scurt. Rămân pe loc. Mânerul de lemn putrezit al uşii atacă cu zgomot încăperea. Mă dor mâinile, dar nu le mai cert acum pentru că s-au trezit singure. Am timp după ce pleci tu.

Intri tăcut. Mult prea tăcut pentru vremea de afară. Te îndrepţi spre dulapul cu maşinuţele de colecţie şi le priveşti preţ de câteva secunde. O alegi pe cea mai frumoasă, o bagi în buzunar şi pleci. Ai luat-o pe cea preferată, altfel nu îmi explic secundele de studiu din faţa raftului. Fug la geam să te strig, nici măcar nu m-ai văzut atunci când ai intrat. Mă opresc la marginea lui, nu pot merge mai departe, dar nu e nevoie de mai mult pentru a te putea privi.

Scoţi maşinuţa de colecţie din buzunarul sacoului şi o dai unei femei. Nu înţeleg. Puteam să ţi-o fur şi totul rămânea întreg acum . Sunt mâhnită. Trebuie să plec de aici, dar nu mai pot face paşi.

Durerea mâinilor singuratice nu era întronată fără sens. Sunt bătută în cuie. Acum am devenit şi eu de colecţie.

UN MINUT ce depinde doar de noi. Haideti sa fim acolo!

Poate ca nu sunt indreptatita sa va colind sufletul, dar o fac cu toata puterea si credinta. Va rog, din sufletul meu haotic, sa va opriti secundele mintii si sa ne fiti alaturi. MIRECEA ANCA, ne-a umplut sufletele de emotie. Haideti sa fim si noi alaturi de el. Nu spun mai multe, decat va rog sa fiti acolo pe 14 octombrie 2011, ora 19.00, la TNB. Castigurile incasate in urma spectacolului “DON QUIJOTE”, vor fi donate pentru operatia de maduva a domnului Mircea Anca.

DOAMNE AJUTA!!!!!!!!!!

„DA”

Păşesc pe nisipuri formate din nori. Mi-e bine. Nu recunosc însă, urmele pe care le las în urma mea. Astăzi am stabilit că ar trebui să fie ziua mea de DA-uri, dar frica fericirii mi-a pus cătuşe.

Înaintez printre ceştile de cafea. Privesc săli pline de oameni ce îşi colindă trupurile. Un domn de la o masă mă pofteşte lângă el. Îmi zâmbeşte şi mâ invită să beau un pahar de vin. Îi resping râsul parşiv şi îi multumesc pentru invitaţie, dar artiştii nu împart masa cu oameni care trag la ţintă. Mi se pregăteşte un scaun cu tapiţerie roşie. Îl cedez şi pe acesta. Îmi umplu paharul cu vodka şi îl înghit într-o secundă. Mai trebuie să ţin piept încă o oră avansurilor curajoase ale domnilor cu papion. Din scaunul meu de om de scenă, fără tapiţerie de niciun fel, pot privi mulţimea mai bine ca oricine. Acum, refuz existenţa altora şi mă cobor în mine. Îmi închid pleoapele şi mă las pradă sunetului. Ating perfecţiunea lui prin muzica ce vibrează în vasele sangvine. Sunt fericită, dar doar aici pot ţipa..

Asculă-mi trupul când te cheamă şi nu îndura tăcerea. Păşeşte liber în văzduh şi cerne mângâierea. Zâmbetul meu nu are sunet, dar nutreşte ţipete de dor. Într-un colţ de viaţă, îmbrăcată în paiaţă, mi-am regăsit umbra. Stă curtezană pe o liană şi se lipeşte de pantofii mei. Ciudat. S-a încălţat prea repede, dar şi aşa, e minunat cand am cu cine să împart creaţia

Mi-am deschis privirea şi sala era goală. Mă închid în mine, e mai bine. Rămân doar eu cu mine, cu un DA pentru tine în marea noastră veşnicie.