duminică, 21 martie 2010

Ma îndrept spre o altă gară...

Ce frumoasă e ploaia din gândul meu..se impleteşte cu tine, simţi?

Sufletul meu nu e o gară cu două peroane. Bărbaţi ai minţii mele ce vă opriţi doar pentru a mi-l arunca in aer, să nu uitaţi că veţi muri o dată cu el. Casa de bilete nu mai oferă supliment pentru viteză. Nici măcar la vagonul de dormit. Intraţi, vă inghesuiţi să călătoriţi cu mine într-un compartiment ce nu vă este destinat, dar vă încăpăţânaţi şi poposiţi cât aveţi răbdare, iar apoi vă aruncaţi din mers.

Controlorul de bilete mă întreabă mereu în ce staţii mai oprim. Mecanicul de locomotivă nu mai verifică starea trenului iar conductorul citeşte ziarul. A mai intrat un bărbat în compartiment să-şi ceară locul. Nu e ocupat, aşa ca i-l ofer. După câteva zile trage semanlul de alarmă şi dispare în ploaie.

Îmi lipesc nasul de geam şi număr stropii ce spală vremea. Sunt mii. Drumul se anunţă a fi lung. Adorm.

E dimineaţă în acelaşi tren. Mă trezesc de foame. O foame de vis pe alte meleaguri. Nu sunt singură. Langă mine, o domnişoară citeşte „Învingând temeperamentul prin duhul sfânt - Tim LaHaye”. Oare cum ar fi? In trenul ce te duce spre nicăieri să crezi că-ţi găseşti calea? Poate drumul ei este precis si are o destinaţie finală. Îi zambesc si o invit la o cafea. Mă refuză pe motivul că trebuie să termine ce a început.

Plec să găsesc vagonul restaurant. Controlorul mă anuntă că nu mai există. Mă dau jos la prima staţie pentru a cere un croissant şi o cană mare de cafea. O doamnă trecută de 40 de ani mă invită să iau loc la masă. Uit de tot. De scopul meu, de călătorie, de haine şi de domnişoara ce îmi menţinea locul pe bancheta de muşama a trenului. Îmi primesc micul dejun şi sunt atenţionată că licoarea e fierbinte. Pornesc zâmbitoare spre mijlocul meu de călătorie şi în graba de a nu-l pierde îmi uit pălăria şi mânuşile undeva în cafenea, dar nu-mi pasă. Acolo unde merg nu am nevoie de ele pentru că e mult soare.

Ma îndrept spre o altă gară. Abia astept sa vad cine mă aşteaptă...oare are umbrela?

8 comentarii:

  1. Calatorim impreuna...O sa vina o vreme in care o sa calatorim intr-o masina sport iar numarul locurilor o sa fie limitat, indiferent de numarul celor care vor dori sa ne fie alaturi. Si atunci,cand vom fi nevoite sa alegem, o vom face cu mare atentie si noi vom fi cele care decid cand ii lasam sa coboare...:) o persoana speciala mie spunea ca nu conteaza clipele din viata noastra, ci viata din clipele noastre. Si atunci ma intreb: cata viata am trait in atatea clipe...? te imbratisez cu dragoste si te iubesc nemarginit! :*

    RăspundețiȘtergere
  2. Denisa, calatorim de mult impreuna. M-am trezit azi dimineata si am realizat cat de ipocrita sunt dupa ce am aflat de moartea unei colege . Imi limitez zambetul de zi cu zi pentru a putea urca niste trepte cand altii traiesc moartea.
    Sunt ravasita!

    RăspundețiȘtergere
  3. Da...e ciudat cum tocmai un asemenea eveniment ne trezeste la realitate, daca putem spune asa. Este pacat ca impactul nu este permanent...si nu ma refer la faptul ca deplangem in fiecare zi persoanele pe care le pierdem, ci ma refer la faptul ca ne pierdem iarasi in problemele noastre cotidiene si uitam cat de importanta si nepretuita este viata. Imi pare foarte rau pentru pierderea suferita, asa cum ai spus si tu, viata este ciudata... :(

    RăspundețiȘtergere
  4. Am ramas trezita acum mult timp in urma... in visarea unora si in realitataea mea.
    Nu pot trece pe langa mine evenimente de acest gen si ma ravasesc total. Nu am avut o legatura foarte starnsa cu ea. Stia sa zambeasca pentru fiecare si o admiram pentru nu devenea vulnerabila la rautatile celor din jur.
    Ai dreptate, Denisa ... ne pierdem inutil!

    Traim pentru moarte si ne dam seama atunci cand o simtim mai aproape de noi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Razvan, sunt curioasa daca o sa aibe. Daca nu o sa cumpar o duzina :))
    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ce gară, ce staţii, ce călătorii, ce clipe din viaţă şi viaţă din clipe? Ce atâtea stereotipuri de gândire şi de sentiment? Vorbeşti de mersul din gară în gară. Nu asta facem cu toţii? Nu est enimic special, este o trăire comună la nivelul sufletului omenesc.

    Altceva aş vrea să te întreb. Ai simţit vreodată (cu adevărat)durerea cruntă de a nu avea pe nimeni niciodată alături? Sau, ca să folosesc metafora ta, ai simţit vreodată cum este să nu opreşti în nicio gară şi să nu oferi locul de lângă tine nimănui?

    RăspundețiȘtergere
  7. Anonim,

    Am simtit. Am privit statiile cu zambetul pe buze si am multumit conductorului ca nu a oprit. Mai tarziu am inteles ca toate se intamplau datorita mie. Nu conductorul, nu mecanicul, nu pasagerii erau de vina...ci eu!
    Acum stiu sa opresc, sa ofer si sa plec zambind fara sa fiu nevoita sa deschid umbrelele.

    RăspundețiȘtergere