În 11 iulie cortina cade parcă mult prea repede pe scena prăfuită de cele 13 perechi de pantofi. Ultimul spectacol. Ulimele aplauze şi primele lacrimi ce se auzeau la unison. Îmbraţişări sincere şi stimă pentru cei ce ne-au fost alături. Ne-am făcut culcuşul sub stelele lor norocoase. Suflete ce au crezut în noi. Oameni calzi, curaţi şi plini de dragoste.
Probabil povestea „E 13, ce noroc!” ar fi trebuit să înceapă de la un alt moment. Pentru mine ea a început o dată cu ultimul spectacol. Atunci am înţeles ce am construit împreună. Emoţiile nu se cumpără, ele se oferă şi nu se termină niciodată.
Au fost opt oraşe, fiecare cu povestea, dăruirea şi trăirea lui şi totuşi, prinse în acelaşi tablou unic „E 13, ce noroc!”.
Totuşi lumina se stinge, noi ne primim aplauzele şi sala se goleşte. O mare de admiraţie se ridică din ochii privitorilor, un zâmbet se aşează stingher pe buzele actorului iar din colţul directorului tehnic se aude un oftat trecut prin pupitrul de comandă. Copilul cu şansă pune în geamantanul de lemn personajul cărat în suflet cîteva luni şi strigă „mai vreau!!!”.
Ne-am strâns la cabine. Ne aşezăm hainele pe umeraşe iar plânsul ni-l ascundem în pereţi.
Am trăit!
Părăsim teatrul, dar nu pentru totdeauna. Ne aşezăm împreună pe treptele lui şi cerem stelelor noastre norocoase să nu se oprească aici. Dintr-un alt colţ se aude un copil ce zdrăngăneşte la chitară o melodie ruptă din fotografiile îngălbenite de imagini prezente…. „un actor grăbit”. Să fie oare pentru noi?
Ultima fotografie aparţine timpului adus de noi într-un tablou unic. Clepsidra nu mai are nisip pentru a se scurge şi noi rămânem împreună.
Suntem 13 + voi, CE NOROC!
