Zaci în scoarţă…

Peniţa s-a starmbat. Pedala de la stilou s-a înţepenit. Cerneala s-a scumpit şi tu ţi-ai rătăcit zâmbetul în camera din care îmi vobeşti. Îl inchizi în tine. Lasă-l să se audă în pereţi, în văi, în munţi şi-n soare. De ce te pedepseşti?

Mi-am luat bicicleta. Am plecat să rătăcesc printre păduri. Te-am găsit în frunze. Plangeai dorul copacului spintecat de ploi. Te-ai aşezat pe o mină de vietăţi nedefinite, cu pantalonii rupţi de crengi şi cu pieptul străpuns de o ciocanitoare. Nu îmi simţi mâna aşezată pe umăr. Ai privirea fixată în pământul roşiatic. Refuzi atingerea mea pentru că ţi-ai lăsat sufletul să putrezească în alte păsări.

Inima bate în aceeaşi scoarţă.. te vei pierde în sunet.

Nu mai îţi cunoşti metalul ce sădeşte pădurea. Ceasul ticăie prin şoimul aşezat deasupra umărului drept si cuvintele se coc forţat.

Te las în camera copacului să-ţi contruieşti scaunul potrivit, să găseşti masa la care să te aşezi şi să priveşti înaltul din tine.

Zbori curat în lanul de maci ce zace în tine. Picură-ţi ultima privire in frunze şi sădeşte un alt copac. Luminezi.. vezi asta?

Este povestea ta… Adrian C.

Zâmbet de zaţ!

Lasă-mă să mă refugiez în tine atunci când marea spulberă cuvântul. Tăcerea valurilor de iulie mă îneacă în mirosul algelor târâte la mal de delfini. Vântul culege scoicile…iar eu culeg plânsul din ciocul pescarurşilor trădaţi de soare.

Nu sunt acolo unde vrei tu. Sunt departe, într-o barcă uitată de lume şi îmi chem peştii să ţina vâsla şi uite-mă.... cerul îmi vrea corpul. Mă las devorată de gândul tău şi aştept ţipătul unei scoicii lovite de prima piatră.

Sunt fericită. Fară motiv. Sunt zugrăvită de suflete. Îmi dau curaj să strig fericirea pe numele ei de fată. Râsul meu se aude în miile de valuri plânse de bărcile pescarilor.

Am rămas în fotografia dimineţii cu tine. Am plecat să cumpăr o pâine şi am rămas la băcănie într-un tablou furat. Aleg un măr din lada cu pere să-l împart cu tine după ce ne bem licoarea.

Miroase a iarnă vara asta. Poate pentru că nu m-am născut din păsări. Marea mea este îngheaţată. Să fie oare de la tine, pescăruş nebun? Să fie oare de la mine? O himeră crescută în bărci…

Râsul meu se aude în ibricul cu apă clocotită unde fierbe cafeaua. Pielea îmi miroase a alge şi eu mă transform în nisip.

Mi-a rămas zâmbetul în ceaşca ta de cafea. Soarbe-l!

Scrisoare in gand

Mi-am permis să rup hârtia electronică şi să împărtăşesc câteva gânduri din el..descoperit în present, trecut de vreme! Un bărbat rămas pe o colină….îmi scrie aşa :

“Mă gândesc la ce e dincolo de orizont, dincolo de ce vedem, dincolo de ce trăim. Văd panorama neagră străpunsă de lumini şi oraşul negru ce se aprinde doar când vrea el.

Îmi văd anii trecuţi şi anii ce vor trece, îmi văd umbra în lumina lunii şi simt visuri ascunse în mine. Sunt în faţa mea, în braţele mele şi le iubesc cu neştiinţa celui ce viseaza dragostea. Le iubesc pentru că mă dezmiarda şi mă fac sa le dezmierd. Pentru ca mă strang la piept şi îmi dau viaţă, pentru că sunt lângă mine oricand.

Aprind o ţigară şi simt cum camera este plina de venin. Trag din el pentru ca ştiu că nu îmi paralizeaza gândul.

Ma gândesc la ce gust are aerul curat. Mă aşez la umbra unui copac lăngă râu şi ascult apa cum scormoneşte în timp. Se izbeşte de pietre dar va trece şi prin ele. Curge prin faţa mea şi mă duce mai departe spre alte Universuri. Mă urc pe pluta din lemn şi ghidez cu privirea omului ce vrea să vadă cât mai mult. Trec de copacii cu ramuri lăsate şi de pescarii uitaţi pe marginea timpului. Invat sa am răbdare şi încredere. Drumul e lung şi plin de pietre dar pluta rezistă prin noi şi ne duce prin locuri extraordinare daca o păstrăm aproape de suflet.

Vâslim cu pasiune si speranţă. Trecem de statui construite de noi şi uitate pe malul stâng al conştiinţei. Se vede soarele în departare. Ne apropiem cu fiecare mişcare, cu fiecare respiraţie. Râul involburat loveşte lemnul. Dar el rezista pentru ca este al nostru. ” Cosmin.L

Multumesc pentru scrisoare, Cosmin!

Poveste cu noroc!

În 11 iulie cortina cade parcă mult prea repede pe scena prăfuită de cele 13 perechi de pantofi. Ultimul spectacol. Ulimele aplauze şi primele lacrimi ce se auzeau la unison. Îmbraţişări sincere şi stimă pentru cei ce ne-au fost alături. Ne-am făcut culcuşul sub stelele lor norocoase. Suflete ce au crezut în noi. Oameni calzi, curaţi şi plini de dragoste.

Probabil povestea „E 13, ce noroc!” ar fi trebuit să înceapă de la un alt moment. Pentru mine ea a început o dată cu ultimul spectacol. Atunci am înţeles ce am construit împreună. Emoţiile nu se cumpără, ele se oferă şi nu se termină niciodată.

Au fost opt oraşe, fiecare cu povestea, dăruirea şi trăirea lui şi totuşi, prinse în acelaşi tablou unic „E 13, ce noroc!”.

Totuşi lumina se stinge, noi ne primim aplauzele şi sala se goleşte. O mare de admiraţie se ridică din ochii privitorilor, un zâmbet se aşează stingher pe buzele actorului iar din colţul directorului tehnic se aude un oftat trecut prin pupitrul de comandă. Copilul cu şansă pune în geamantanul de lemn personajul cărat în suflet cîteva luni şi strigă „mai vreau!!!”.

Ne-am strâns la cabine. Ne aşezăm hainele pe umeraşe iar plânsul ni-l ascundem în pereţi.

Am trăit!

Părăsim teatrul, dar nu pentru totdeauna. Ne aşezăm împreună pe treptele lui şi cerem stelelor noastre norocoase să nu se oprească aici. Dintr-un alt colţ se aude un copil ce zdrăngăneşte la chitară o melodie ruptă din fotografiile îngălbenite de imagini prezente…. „un actor grăbit”. Să fie oare pentru noi?

Ultima fotografie aparţine timpului adus de noi într-un tablou unic. Clepsidra nu mai are nisip pentru a se scurge şi noi rămânem împreună.

Suntem 13 + voi, CE NOROC!

Am gasit-o si o dau mai departe... haideti sa nu renuntam la noi!

http://vreausaoajutpealexandra.blogspot.com/

Scriu despre vocea ta!

Încerc să trezesc mormanul de pescăruși din marea înecată pentru suflet. Mi-am prins regina nopții în păr și ascult greierii verii din grădina de nuferi.

Sună telefonul din sera cu fluturi. Știu că esti tu. Ezit să raspund. Nu știu dacă vreau să te aud. Fluturii din lanul de mac mă cheamă pentru a-mi perece seara alături de ei.

Nu scriu despre un bărbat anume. Scriu depre un el ce există în mine fără un corp. Îmi place să mă îndragostesc. Îmi place să plâng iubirea. Pot să cresc sentimente în borcane ca și ardeii iuți. Îmi doresc să semăn câmpia lăsată mostenire de gândaci, cu sentimente. Să dau lumii din vraja iubirii fiartă în noaptea cu lună plină. Să plantez livezi de dorințe si să chem lupii să-mi încălzească trupul apus de soare.

Vocea ta îmi spune multe. Nu te cunosc și totuși nu mă pot desprinde de tine. Nu am nevoie de un motiv pentru care să dansez în noapte. Nu am nevoie de un dictionar pentru a găsi harta spre tine și totuși scriu despre vocea ta. Mă doare pântecul atunci când mă mângâi seara înainte de culcare. Fac dragoste cu tine prin soare. Voi face un copil cu Luna și îi voi pune numele tău.

Mă stigă norul de la răsărit și îmi aduce marea cu scoici albastre pentru diminețile întârziate de dor. Cunosc cuvântul din mâinile tale și-l înghit ca pe o pastilă. Îmi face bine.

La casieria universului nu se mai oferă bonusuri pentru fidelitate și eu plătesc scump de fiecare dată pentru combustibli. Nu-mi pasă. Trăiesc prin respirația ta. Și asta îmi ajunge.

Noapte buna.... Univers de sticlă! Noapte buna, voce născută dintr-un înger pirdut de Dumnezeu!

Buna dimineața nuferi îndrăgostiți de soartă!

Ligia Keşişian

Fata lunii a adunat lacrimile femeii de plastilina... aici

Copiii lanului de grâu şi umbra de copac!

Am plecat. Las în urma mea, prin oglinda maşinii, drumul de sute de kilometri.

Umbre de copaci pe şoseaua încinsă, cer fără nimic, dar totuşi, adus în mine, prin dorinţă. Marcajul drumului se pierde şi claxonul maşinii a amuţit. La casetofon se aude o melodie a celor de la ”The fray – never say never”. A început să plouă şi spicele de grâu, care până acum au fost bătute de soare, respiră în aburi. Se odihneşte pământul. Doar eu mai alerg şoseaua abia spălată.

O ambulanţă grăbită ne depăşeşte. Să fie oare o urgenţă din cauza căldurii, sau să fie din cauza berzelor ce nu mai cunosc drumul spre ţările calde şi cad fără suflare?

Copii se joacă în lanul de grâu, se stropesc cu apă si ţipă. Ce frumos e apusul în părul lor. Habar nu au ce curaţi sunt. Ne schimbăm printre spicele de grâu abia coapte.

Nici hainele nu mă mai vor. Nu s-au lipit de mine deşi sunt udă.

Ce trist e pământul şi eu stau pe el!

Vă invit la un eveniment pe care nu ar trebui să-l ratati! Nu veţi uita acesta seară!

Reţeta de mâncare ce poartă numele tău A.F.N.

Am învăţat că fiecare om are problemele lui. Că fiecare merită ascultat şi înteles chiar şi atunci cand iţi spune că a trecut strada pe o zebră de pietoni netrasatã. Am învăţat să îmi las fiinţa să doarmă atunci când bolovanii îmi cad peste picioare. Am învăţat că atunci când nu sunt bine, să nu strig „ajutor” pentru că nu mă va auzi nimeni.

Cutreier strãzile de frică. Încerc să ghicesc următorul magazin din care să-mi comand mâncare la pachet, dar pur şi simplu nu găsesc nicio uşă deschisă. Aşadar, astăzi voi găti. Am de ales între reţetele învăţate de la mama şi cele născocite de mine. Ar trebui să mă decid asupra unui fel de mâncare. Drumul spre casă durează o oră, asa că voi avea timp să-mi gãsesc reţeta pentru ziua de azi. Problema este că mi-a picat mânerul de la singura mea cratiţă şi s-ar putea să mă ard atunci când voi încerca să o folosesc.

Răsfoiesc revistele copilăriei şi îmi aduc aminte de colegul de bancă din clasa a opta. Baiatul acela iubit de toate fetele, frumuşel şi năzdrãvan. A plecat însă de câţiva ani în altă ţară. Se simte iubit în braţele unei alte femei ce îl poate face fericit cu adevarat. Eu nu am reuşit. Nu am ştiut să îl iubesc aşa cum merita. Alergam uliţele satului în care m-am născut, căutând alte cuiburi pe care sa le jupoi. Nu am înţeles că el mă iubea. Fiind baiatul frumos şi iubit de toate fetele, credeam că eu nu sunt decât o altă mancare de prânz servită caldă. L-am fiert în apa cu sare pentru a-i arăta că se înşeală. Nu ştiam că mã poate iubi atât. A plecat. Şi dupâ ce a plecat, mi-am dat seama cât de mult l-am iubit şi eu. Era prea târziu pentru a mai face ceva.

Dupã câtiva ani buni ne-am întâlnit la o petrecere. Venise în ţară. Ne-am privit şi a fost suficient să înteleagă faptul că încă îl mai iubesc. Am rămas cu privirea de copil din acea vreme. Drumul spre casă s-a terminat. Felul de mâncare l-am stabilit. Am ales să nu mai mănânc fast food şi nu mai folosesc cratiţa fără mâner. Din păcate nu am nicio fotografie cu el. Nu mi-a rămas nimic. Decât amintirea unui bărbat minunat ce m-a iubit.

Iubirea ce nu s-a consumat niciodatã m-a făcut să-mi găsesc reţeta.

Dilema - GOODBYE

Sper să vă placă!

Alexandru Luft este compozitorul şi textierul piesei. Un tânăr foarte talentat. Vă las să ascultaţi piesa şi aştept păreri…

Compun pentru oamenii grotei...

Mă adăpstesc într-o sticlã. Lucrul acesta nu mă trimite cu gândul că fug de ceva anume. Mã adăpstesc într-o sticlã pentru că grota nu mă mai primește. Sunt fericită și nu este puțin.

E ora patru dimineața. Aprind un băț de chibrit peste întunericul nedepășit de zi. Te vad și te strig. De dor și de iubire, de frica de a nu mă auzi, îmi dau foc la hainã. Plămânii mi se umplu de flăcări, mâinile se lipesc de vidul creat de fum şi dopul sticlei nu mai sare. Tușesc și îți strig numele. Poate, iubirea ce încă ți-o mai port în inimã, te trage înapoi. Respir greu şi nu mai știu dacă am adormit sau mai sunt trează, dacă apa ce o simt spre tălpi și sting flăcările sunt lacrimile mele sau ale tale...dar, Doamne, râd pentru că te-ai oprit și m-ai privit. Mi-ai mângâiat obrajii și i-ai sărutat. Mi-ai șoptit suav să îmi continui drumul fără tine, să prețuiesc iubirea și să o dăruiesc altcuiva. Știu că nu te vei întoarce, dar devin slabă și te implor să mai rămâi. Stingi amintirea cu o mângâiere și îmi promiți că îmi vei veghea somnul de departe.

Te aștern sub forma unei perne să pot adormi în fiecare seară cu zâmbetul ștrengar, să te imbrațișez atunci când sunt lăsată singură de oamenii grotei și să te iubesc chiar și atunci cand voi avea şaptezeci de ani.

Promit sa te păstrez mereu în trupul meu de sticlă .... COPILĂRIE!

Acum, stau înghesuită în corpul de sticlă până se va găsi cineva să mă ronțăie.

Foto : Alin M. Stoianovici. Multumesc, Alin!

Povestind cu DRAGOSTEA

Dragostea: Eu sunt totul şi nimic. Sunt ca vântul şi nu pot intra acolo unde ferestrele şi uşile sunt închise.

I-am răspuns: Dar eu sunt deschisă pentru tine.

Iar ea mi-a răspuns: Vântul e făcut din aer. Este aer în casa ta, dar totul e închis. Mobila se va umple de praf, umezeala va distruge tablourile şi va păta pereţii. Vei continua să respiri, vei cunoaşte o parte din mine - dar eu nu sunt o parte, sunt Totul şi asta n-o să afli niciodată.

Nu îmi aparţin cuvintele, insă îmi aparţine dialogul. Nu găsesc Totul în parte si totuşi, găsesc, apusă de ploaie, o parte din mine, în vânt. O sa afle, vreodată, aerul, că vântul nu-l bate?

Foto : Am aflat despre acest site de la

Alin M. Stoianovici si mi-am permis sa umblu in cutia cu minuni

http://1x.com/about/

Mai iți aduci aminte de ochii aceștia goi si rămași acasă? I-ai sărutat înainte să pleci. Cutreier lumile și văile din mine pentru a nu te pierde. Te strig ca un nebun rătacit printre seringile infestate de dor.

Mai iți aduci aminte cine sunt și de ce te iubesc? M-ai sărutat înainte sa pleci. Mi-ai lăsat gustul buzelor tale în palmă. Mi-a rămas fotografia dimineții din patul tău cu acești ochi pierduți în timp pentru viitor. Nici tristețea nu mai plânge. Nici obrajii nu se mai curață.

Să cred în palma mea? Coroana de fotografii a zărilor se ascunde în ochii pătați ce nu-și mai aud chemarea.

Mi-e dor de brațe dar nu ma doare. Am pe noptiera patului sticluța cu nebunie pe care o beau în fiecare dimineață. Dar ce o să fac atunci când se va termina? Nu mai am rețetă și medicul de familie pleacă în vacanță.

Să nu mă găsești când te vei întoarce. Nu voi avea același număr la patul spitalului. Mă vor interna la pavilionul de păsări pentru că voi avea aripi.

E 13, CE NOROC!

Vă aștept cu drag la premiera spectacolului „E 13, CE NOROC!”, la Sala Mare a Teatrului Nottara în data de 20 mai, orele 19:00.

Vă îmrățișez!

Aripi de hârtie

M-am trezit mult prea devreme astăzi. După ce toată noaptea nu am putut dormi.

Mă bucur de răsăritul soarelui la ora asta. Tocmai îmi sorb cafeaua şi privesc admirativ soarele cât de repede se strecoară printre blocurile îngălbenite şi putrezite de vreme. De aici, de la etajul zece, furnicile nu se disting, însă lumina este destul de puternică pentru a mă trezi la infinit. Timpul pare mult prea scurt. Și eu? Eu număr cerculeţele de fum din ţigara matinală. Fetele dorm şi muzica nu mai începe.

Aş avea o grămadă de gânduri, dar ce rost are să mă umplu de stări nedorite? Pe masă se afla un ziar proaspăt, imagini terfelite de dinozauri fără maxilar. Valori reale ce sunt făcute praf pentru câteva franzele. Nu mai citim Kant, Platon sau Aristotel. Nu mai ascultăm Ceaikovski, Bizet, Verdi sau Puccini. Nu ne mai interesează arta, cumpărăm scandalul, ruşinea, mitocănia şi dezgustul. Nu reacţionăm la nimic, doar la mizerii.

Reacţionez cu furie atunci când oameni buni şi curaţi, oameni ce aduc în noi un motiv de existenţă clară, oameni ce ne învaţă să nu trăim degeaba sunt murdăriți pe nedrept. Reacţionez cu furie la un articol de presă apărut zilele trecute despre o doamnă absolut fascinantă ce şi-a permis să facă o sedinţă foto, care, după părerea mea, este absolut plină de sens.

Observam aseară reacţiile unor personaje anonime apărute din cauza unor frustrări personale, pe anumite forumuri, în legătură cu acest articol în care blamau fără ruşine un om ce a făcut România auzită.

Așadar, dragi jurnaliști, permiteți-mi să vă întind o bucată de sfoară pentru a ieși din mizeriile în care vă afundați și să vă conduc spre o lume de respect, pentru că doamna Ozana Barabacea este un motiv de maximă apreciere și mândrie pentru fiecare dintre noi.

Am împachetat ziarele sub forma unui avion pe care l-am azvârlit de la înălțime. Nu am numărat până la cinci și el s-a și prăbușit. Cam asta înseamnă să ai aripi de hârtie, domnilor jurnaliști și vânători de articole ce vă exprimați fără să cunoașteți eforturile unui om ajuns prin propria muncă acolo unde puțini dintre dumneavoastră reușesc.

Să vă prăbușiți în propria persoană de rușine.

Curaj pentru Denisa...

Închide ochii si coboară în tine... umple pumnii de lacrimi pentru ca mai târziu să nu-ţi mai renegi zâmbetul. Într-o sticlă de la capătul drumului iţi vei regăsi curajul de a crede in tine!

Rochia de mireasă a vieţii

Ce m-aş face dacă aş rămâne goală într-un câmp fără flori? Ce m-aş face dacă nu aş mai avea vise pentru care să lupt?

Am fost intrebată de multe ori dacă sunt fericită. Departe de tot ce altădată era suficient...DA! Sunt fericită!

Îmbrac rochia de mireasă a vieţii împreună cu chipurile oamenilor ce au ales să-mi fie aproape. Când ora se face două dimineaţă şi luna îmi creionează drumul spre visare, sunt fericită!

Încă mai am curaj să lupt. Dacă nu v-aş simţi mâinile pe umeri, dacă nu mi-aţi sprijini capul deasupra chiuvetei atunci când sângele tinde să nu se mai oprească, dacă nu m-aţi ajuta să-mi aleg ţinutele pentru serile de muzică nebună, dacă nu aţi fi voi...poate că rochia de mireasă a vieţii mele ar fi fadă.

Mulţumesc că-i daţi culoare!

Bucata mea de lut

“Sunt o bucată de lut neprelucrată, uşor de strivit” îmi spunea el.

Mă întrebam cât de dure sau cât de fine îmi sunt palmele? Ct de mică sau cât de mare mi-e inima, sau cât de impregnanţi îmi sunt paşii în trupul lui de lut. Îl ţin strâns în fiecare seară, îi fur gândurile şi înconjor fetiţa din mine cu imaginea bărbatului din lut. Cât de multe poate oferi acest chip creat şi conturat de el prin miile de bulgări arşi şi striviţi de lumina roşiatică a pământului negru? Nu ştie cât de special este pentru faptul că se poate dărui aşa cum este, nu ştie că atunci când îmi spune că mă iubeşte, îmi topeşte lacrimile zidite în trupul ăsta strivit de miile de fluturi, nu ştie cât de frumoasă îi este mângâierea, nu ştie că transformă nefiinţa în fiinţă? De ce nu ştie ? Pentru că este atât de frumos şi atât de speriat de momentul în care îşi ascultă zborul si căderea încât, îi este frică să creadă că poate fi el îngerul cu aripi de cristal.

Mă întrebam cum ştie un barbat să iubeasca în infinit?

Răspunsul l-am găsit în el ... plânge atunci când ascultă greierii nopţii din munţii pustiiţi, râde atunci când nu ştie să-şi adune lacrimile, trăieşte atunci când moare pentru ea, culege vise atunci când nu mai există cer din care să le adune, împleteşte speranţe din fericiri inexistente şi trăieşte ca un copil maturizat înainte de vreme, în camera rătăcită, fără vedere, fără perdele şi fără uşi, fără acoperiş, ci doar cu poteci de lemn şi cu felinare rătăcite.

Îmi spune că vântul îi umflă pânzele şi nu îl poartă în nicio direcţie...dar oare are hartă? Oare vasul pe care işi aruncă pânzele şi materialul din care şi le confecţionează e cel potrivit? Corabia lui este de lut...dar pânzele?

Doamne! Îmi alin ochii din distanţele ce devin apropiate şi spun mereu cât de frumos este să iubeşti atunci cand poţi să o faci. Mă îmbăt cu kilometri de ape tulburi...am lumea mea acolo cu el.

Plângi chip de lut? Dacă plângi, iţi spun : “Ia-mă cu tine acolo sus. Iţi ascult visele, trupul îmi ţine prizionier sufletul de la zborul pe care şi-l doreşte”... îţi aduci aminte?

Cum pot să nu iubesc bucata mea de lut?

A.J - 10.08.2009

Unde eşti şi unde sunt?

Fericirea ochilor ei …..într-o clipă a pierit

S-a trezit o alta care tot şopteşte..

Ai o inimă ce plânge şi un zâmbet care curge.

Nu trăiesc să mă iubeşti, trăiesc să te iubesc,

Nu trăiesc să te ascult, ci trăiesc să te aud

Nu te vreau pentru ce eşti ci te vreau pentru ce suntem

Nu plec pentru că vrei , iată plec pentru ei..

Ei, ce înfig cuţite-n inimi,

Şi mă lasă să mă zbat,

Ei şi eu…

Unde

sunt şi unde e

şti?

Fotografie : Cătălin CHITUCEA