…..plantez zambete in aripile ingerilor…

Se spune că o planta se dezvolta in lumină….Ingerii îşi vând perechile de aripi în Rai pentru un suflet curat, aici, pe Pământ. Straturile de zarzavat din curţile mănăstirilor suspendate în neant, nu mai cresc din cauza buruienilor. Casa din piatra de la capătul parcului, unde viaţa se opreşte pentru câteva secunde să-şi tragă suflul, este atinsa de mucegai, iar aerul putrezeşte si se uscă pentru ca nu mai are linişte. Muzica greierilor ce işi plâng nimfele, îmi scutura trupul de ciulini, mă îmbraca în mătase alba şi îmi scufundă picioarele in râul rece din faţa trenului ce opreşte în staţie doar noaptea pentru a culege pasagerii rătăciţi.

Mi-e dor de soare. Îmi deschid cufărul din dormitor, scot rochia impletita din crengi de mesteacăn si pornesc sa imi caut privirea prin firele de iarba. Am ajuns in faţa stratului de zarzavat şi mă întreb, de ce ingerii mai au aripi ?

.......Citind-o pe Alice Nastase

O citesc aproape in fiecare zi pe Alice Nastase. Pentru miile de ganduri ce ma definesc atunci cand o “ascult”, permite-mi sa ti-o recomand. http://alice.revistatango.ro/

Citeste-o la lumina veiozei inainte de culcare si pastreaza cartea pe noptiera patului dupa ce o termini…

Eu, i-am scris intr-o joi de octombrie....

Patul era de fapt o plapuma cu pene….

Lumea nu se opreste niciodata in locul in care tu ai crescut , prefera sa creasca in universuri paralele pentru ca tu sa strabati linistit vazduhul norilor de vata.
Drumul unui singur pitic nu se opreste la jumatatea lui chiar daca incaltamintea nu e potrivita. Isi sterge lacrimile provocate de durerea pietrelor ce zac doar pentru el pe drum si rezista pana cand sunetul cornului de fag se izbeste de pamantul incorsetat in ghinda fara palarie. Miroase a iarba proaspata, a cozonac abia scos din cuptor si mie, mi-e dor de mama. Fiinta care imi mangaie obrajii si ma iubeste neconditionat, care ma sustine si care stie intodeauna sa zambeasca atunci cand nu are motive, care plange de emotii cand fetita se intoarce de la scoala cu coronita pe cap, semn ca a luat premiul intai. Imi simte frica atunci cand incerc sa imi stapanesc glasul din tremurat si imi arata mandria pentru a nu ma rataci mai mult. Imi privesc parintii prin fotografia de la capatul patului si ma incarc cu puterea lor, mi-e suficient.
Mi-e dor de sabia mea de lemn din podul bunicii si de curcanul pe care il alergam prin curtea de la tara impreuna cu bunicul. Mi-e dor de smochinul din fata casei lor, de spectacolele date pe ulita pentru copii vecinilor si de nuntile facute pe campul din spatele gradinii printre balotii de paie abia adunati in gramezi si potriviti pentru colibele noastre.
Cate nopti am dormit pe plapuma cu pene a bunicii. Nepotii, ingramaditi pe langa ea, ascultam povesti cu praslea cel voinic, cu zane frumoase si istete.... ne amorteau trupurile gingase de pitici….

....curaj pentru rabdare?

Rabdarea este o masacrare a sufletului...astept sa treaca timpul pe scaunul din sufragerie dar cui sa-i spun ca nu mai am picioarele de la scaun si ceasul nu mai ticaie? Umbra pasilor lui se aude din camera de alaturi insa nu i se vede glasul…Imi aprind o tigara, imi umezesc buricele degetelor pentru a putea rasfoi romanul ce sade pe genunchi. Paginile cartii se sterg din imaginea mintii mele ajungand sa rasfoiesc nimicul din ea si sa-mi umplu ochii de praful ce zace pe noptiera din camera de alaturi, patul nu mai imi spune nimic si nu ma mai cheama sa privesc tavanul ingalbenit, geamul casei in care stau e spart in mii de bucati ce zac pe o carpeta ruginita .. ma intreb daca mai am din tigara? Privesc scrumul ce zace pe podeaua de catifea, strans parca pentru a-mi spune ceva.
Imi arunc viata in ulciorul din fata casei, sperand ca va exista cineva caruia i se va face sete de o alta viata si vom face schimb, poate voi pacali pe cineva. Pe mine m-am pacalit …