Amuleta Japoneza

Love Doesn't End

2012-01-29T17:39:00.002+02:00

Întodeauna am considerat că aceste cuvinte împrăştie o esenţa pătrunzătoare în imperiul gândirii. Dacă muzica nu era prietenă cu filozofia, anatomia, logica, şi dacă Platon nu ar fi cugetat dreptatea gândirii prin muzica, care ar fi fost interpretarea dată, în ziua de astăzi, muzicii? Sub ce formă o simţim?

„Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos.” - Platon

Drapelul tăcerii

2012-01-18T14:40:00.001+02:00

Mi-am pus eşarfa roşie la gâtul mutilat de fiarele politice. Am crezut şi eu, cândva, că pot conduce cu dreptate ţara. Mi-am pus drapelul tării peste trupul infestat de o politică de câţiva lei, vrând, probabil, să fiu acel tânari care schimbă realitatea unei tări în putrefacţie. Nu am făcut nimic. Sistemul pe care vroiam să-l schimb m-a transformat într-o venă prin care nu mai curgea decât dispreţ şi neîncredere.

Astăzi, curajul minciunii nu mai stă aplecat peste naţiune, deşi miroase a pâine mucegăită. Nu credeam că oamenii se mai pot uni sub un drapel, nu credeam că pot exista copii de 8,9-10 ani care să poarte în mâini mizeriile unor oameni prăfuiţi de demnitatea inchipuită a mass mediei.

Una peste alta, deseara voi cânta în mijlocul jandarmilor, voi îndrazni să protestez prin muzică. Asadar, dacă nu s-a inţeles de ce au murit oameni in 1989, va spun eu, un copil de 6 ani cu ochii pătaţi de soarta orelor comuniste, asteptându-şi părinţii să se întoarcă de la revoluţie pe propriile picioare şi nu aduşi în coşciuge.

Poate e prea mult, poate că nu e vorba de o revoluţie, dar sunt un om al tării. Un om ce nu a părăsit barca în nicio vreme.

Curaj romanilor de oriunde. Luptam pentru că avem ţara nostră şi un drapel întreg..

Marionete

2011-10-30T14:02:00.003+02:00

Aspir emoţiile unui Univers creat din marionete. Una dintre ele, iese din rândul mulţimii şi îndrăzneşte să creadă că are inimă. Minte patetic despre sentimente şi are curajul să-l judece pe Dumnezeu pentru că ele există. Salută copacul vieţii, invrăjbit şi el de soarta propriei scoarţe, ignoră trecutul şi incepe să împletească ciorapi de lână pentru degetele degerate.

Adorm frumoasa şi trezesc bestia. Nu mai vreau priviri frumoase şi nici complimente gratuite. Acestea sunt pentru vii ce nu mai ies la suprafaţa lumii. Alerg spre podul casei pentru a găsi funia cu care altădată mi-am spânzurat dorinţele. Nu o mai găsesc, dar probabil dacă aş realiza că îngerii sunt tot oameni, aş mai îndrăzni să cred că e la locul ei.

Frumoasa adormită are un pat creat din relaţii bestiale. Narează în somnul veşnic poveştile despre amatori şi tresare episodic atunci când îşi aminteşte iubirea. Doar sărutul prinţului cu cizme de cauciuc o mai poate salva, dar şi cizmele trebuie să aparţină unei case de modă, altfel mor muştele adormite de vinul perimat de struguri.

Nici balaurii nu mai cred în săbii, ştiu şi ei că se găsesc armuri „made in china” la orice tarabă din ţară. Pentru că prinţul întârzie din cauza cailor putere, iar fâneaţa ce trebuie administrată nu mai corespunde standardelor europene, îmi permit să mai dau o pagină de carte. Partea interesantă intervine atunci când nu se mai continuă cu nimic.

Preludiul scade ..... aşadar, trebuie să improvizez? Cum terminăm povestea?

Păpuşa de colecţie bătută în cuie

2011-10-12T15:14:00.003+03:00

Înot printre fâşiile înguste de bumbac îmbibate cu tuşul străveziu al sorţii. Din colţul celălalt al camerei, alungată de priveliştea fugară a păpuşii ceauşiste, iţi număr maşinuţele. Mă gândesc să îţi fur una din colecţie, dar nu ştiu care e cea preferată. Ţi-aş strica dorinţele în felul acesta şi eşti prea copil pentru a înţelege motivul pentru care mi-aş însuşi pe ascuns o parte din tine. Mă vei condamna. Ştiu asta. Îţi vei purta mândria mulţi ani până când vei înţelege că nu ai nevoie de o colecţie completă.

Ai trei perechi de papuci de casă sub pat şi niciunii nu i-ai încălţat. Mă întreb dacă faci o obsesie pentru lucrurile noi. Ai strâns destule pâna acum.

Cred că te aud venind. Aş fugi, m-as ascunde, dar timpul e prea scurt. Rămân pe loc. Mânerul de lemn putrezit al uşii atacă cu zgomot încăperea. Mă dor mâinile, dar nu le mai cert acum pentru că s-au trezit singure. Am timp după ce pleci tu.

Intri tăcut. Mult prea tăcut pentru vremea de afară. Te îndrepţi spre dulapul cu maşinuţele de colecţie şi le priveşti preţ de câteva secunde. O alegi pe cea mai frumoasă, o bagi în buzunar şi pleci. Ai luat-o pe cea preferată, altfel nu îmi explic secundele de studiu din faţa raftului. Fug la geam să te strig, nici măcar nu m-ai văzut atunci când ai intrat. Mă opresc la marginea lui, nu pot merge mai departe, dar nu e nevoie de mai mult pentru a te putea privi.

Scoţi maşinuţa de colecţie din buzunarul sacoului şi o dai unei femei. Nu înţeleg. Puteam să ţi-o fur şi totul rămânea întreg acum . Sunt mâhnită. Trebuie să plec de aici, dar nu mai pot face paşi.

Durerea mâinilor singuratice nu era întronată fără sens. Sunt bătută în cuie. Acum am devenit şi eu de colecţie.

UN MINUT ce depinde doar de noi. Haideti sa fim acolo!

2011-10-10T11:15:00.004+03:00

Poate ca nu sunt indreptatita sa va colind sufletul, dar o fac cu toata puterea si credinta. Va rog, din sufletul meu haotic, sa va opriti secundele mintii si sa ne fiti alaturi. MIRECEA ANCA, ne-a umplut sufletele de emotie. Haideti sa fim si noi alaturi de el. Nu spun mai multe, decat va rog sa fiti acolo pe 14 octombrie 2011, ora 19.00, la TNB. Castigurile incasate in urma spectacolului “DON QUIJOTE”, vor fi donate pentru operatia de maduva a domnului Mircea Anca.

DOAMNE AJUTA!!!!!!!!!!

„DA”

2011-10-08T10:54:00.007+03:00

Păşesc pe nisipuri formate din nori. Mi-e bine. Nu recunosc însă, urmele pe care le las în urma mea. Astăzi am stabilit că ar trebui să fie ziua mea de DA-uri, dar frica fericirii mi-a pus cătuşe.

Înaintez printre ceştile de cafea. Privesc săli pline de oameni ce îşi colindă trupurile. Un domn de la o masă mă pofteşte lângă el. Îmi zâmbeşte şi mâ invită să beau un pahar de vin. Îi resping râsul parşiv şi îi multumesc pentru invitaţie, dar artiştii nu împart masa cu oameni care trag la ţintă. Mi se pregăteşte un scaun cu tapiţerie roşie. Îl cedez şi pe acesta. Îmi umplu paharul cu vodka şi îl înghit într-o secundă. Mai trebuie să ţin piept încă o oră avansurilor curajoase ale domnilor cu papion. Din scaunul meu de om de scenă, fără tapiţerie de niciun fel, pot privi mulţimea mai bine ca oricine. Acum, refuz existenţa altora şi mă cobor în mine. Îmi închid pleoapele şi mă las pradă sunetului. Ating perfecţiunea lui prin muzica ce vibrează în vasele sangvine. Sunt fericită, dar doar aici pot ţipa..

Asculă-mi trupul când te cheamă şi nu îndura tăcerea. Păşeşte liber în văzduh şi cerne mângâierea. Zâmbetul meu nu are sunet, dar nutreşte ţipete de dor. Într-un colţ de viaţă, îmbrăcată în paiaţă, mi-am regăsit umbra. Stă curtezană pe o liană şi se lipeşte de pantofii mei. Ciudat. S-a încălţat prea repede, dar şi aşa, e minunat cand am cu cine să împart creaţia

Mi-am deschis privirea şi sala era goală. Mă închid în mine, e mai bine. Rămân doar eu cu mine, cu un DA pentru tine în marea noastră veşnicie.

Arabela Nicolau: "Bărbaţii au suflet şi sunt minunaţi atunci când tresare în pieptul lor femeia."

2011-09-21T08:00:00.006+03:00

Vorbim despre bărbaţi in ManLifstyle Magazine

Rămas bun în drum spre Constantinopol.

2011-09-07T20:56:00.002+03:00

Mă pierd în necunşotinţa propriilor creaţii. Afară nu mai este vară şi eu cuget cerului să rupă norii peste mine. Nu mai am mult de trăit, dar pentru fiecare zi rămasă, mai bifez un zâmbet în condica lui Dumnezeu.

Am un ceas pe care îl port la mâna stângă. Este automatizat si foarte fin. Are elemente care îl disting faţă de celălate ceasuri, dar poartă acelaşi nume. Ei, cam aşa se prezintă situaşia şi în viaţa ce o avem. Ne naştem pentru a muri în singurătate, pentru că omul este o fiinţă singură, indiferent de câte cunoştinte materiale sau umane acumulăm de-a lungul vieţii, murim în aceleaşi aşternuturi albe ca cele în care ne-am născut.

Aş putea creşte morţi în pătura societăţii, dar o fac altţii mai bine ca mine. Nu mai naşte nimeni poveşti cu speranţe, dar cumpărăm saci pentru a ne înveli putrezicunile.

Nu mă abat de la subiect. Folosesc aproape mereu aceleaşi fraze în scrierile mele, dar exprimate altfel şi cu adăugiri noi de metafore. Unii le-ar numi frustrari. Ştiu, le-am numit şi eu cândva aşa, dar acum cedez în faţa lumii. Sunt curată şi pot să plec senină.

Rămas bun in drum spre Constantinopol. Rămân în legenda unui imperiu pierdut de oameni.

Am acelaşi nume, om, dar mă disting prin moarte.

Cuvinte în cadou

2011-08-17T18:15:00.001+03:00

Răsfoind printre rafturile prăfuite ale ramilor bibliotecii electronice, într-un moment de pierderi sufletşti, am regăsit cuvintele unui copil sincer. Nu ne-a legat nimic, decât cuvantul şi plăcerea de a-l împărţi. Poate că este uşor să crezi că poate fi iubire, dar nu este. Poate că este greu să înţelegi că oamenii se pot iubi doar pentru fiinţe, dar există.

A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în ultimii ani. A fost sinceritatea întortocheată a plăcerilor ce se închină în faţa unui om curat. Multumesc, C.

“Scriu pentru a reveni la esențialul uman prezent în orice suflet, pentru a da naștere la ceva, pentru a mă spovedi în faţa mea şi a-mi recunoaște neputinţa de a păstra seninătatea gândurilor de mult trecute. Scriu pentru tine şi pentru mine cu bucuria inocenţei, a virtuții şi a încrederii într-un alt suflet deschis.

Admir norii şi ploaia pe care o poarta…Să toarne peste noi şi să ridicăm privirea pentru a ne clăti ochii şi mintea. Picături de cuțit şi de mătase să ne învelească chipul. Ascult tunetul şi îl primesc înăuntru pentru a-l înţelege. Disec fulgerul să descopăr miezul căldurii şi a culorii. Esenţa îmi va da avântul de a trece prin ei până la capătul cerului, sub soare şi liniște. Îl simţi dar nu te poți uită la el, căci fericirea nu are formă. Nu îl vezi dar îl cauți cu mâinile tremurătoare, îl atingi ușor şi o lacrimă ţi se scurge de sub pleoapă. Te mângâie înapoi şi îți soarbe lacrima. Ești liber.

Nu știu ce ar trebui să scriu. Hârtia a fost sufletul, dar condeiul a fost mut. Încerc. Ascult melodia şi îmi place. Vibrează ceva străin în mine, dar mă încălzește. Pupila minții se dilată şi vede prin ziduri de nimic. Vede cerul, vede aripa, vede norii. Mă uit de sus şi zăresc cuvântul ce zdrobește munți. A fi om înseamnă a depăși viteza sângelui ce curge prin noi şi asta mi-ai arătat-o tu. Mulțumesc pentru răspunsul tău, mulțumesc pentru că dăruiești. Acesta este cadoul meu pentru ţine, chip de înger.

Sper să-ţi placă şi să-l înțelegi în simplitatea lui. Eu nu am temple şi nici fluturi, dar mă înclin în faţă celor care le emană. Cred în bunătatea omului şi în puterea lui de a face minuni. Aş fi naiv să cred altceva pentru că am trecut de nori şi acolo dorm în fiecare noapte. E greșit să trăiești în vis doar dacă nu este al tău şi e trist să trăiești visul altuia în speranţa că vei fi fericit părăsindu-te.

Te îndemnam să vezi tot tabloul, dar nimeni nu îl acoperă din priviri. Creşte cu un zâmbet, cu o lacrimă, creşte în fiecare zi. Culorile se amestecă dând naștere la alte nuanțe, la alte orizonturi. Să nu îți baţi aripile în cuie pentru un cuib din paie. E datoria noastră să trăim fiecare clipă şi să luăm polenul. Uneori înţeapă, dar sângele vărsat va hrăni un suflet flămând de sinceritate şi de viaţă.

Privește mereu în sus, acesta este drumul tău, printre stele. Ascultă-ţi vocea pentru că este frumoasă, citește-ţi cuvântul pentru a învăţa despre ţine, trăiește-ţi viaţă pentru a trăi etern. Primește aceste sfaturi şi nu întreba de ce, de unde, de când. Așa cum faci totdeauna. Fii sinceră cu tine şi vei străluci în cea mai neagră noapte. Întunericul e doar lipsa luminii şi tu deții felinarul fericirii tale. Zâmbește şi vei urcă munții, topind zăpada rece din jur.

Acesta este cadoul meu.

Cu drag, C..”

Zece întrebări pe scaunul destinului, cu Ozana BARABANCEA

2011-08-06T09:11:00.006+03:00

Amuleta Japoneză : Acest interviu se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”. Regăsindu-ne mereu în faţa unor întâmplari care par a fi uneori divine, vă întreb evident, dacă credeţi în destin?

Ozana BARABANCEA: Evident că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Cred că de fiecare dată coincidenţele sunt semne divine, cred că nu poţi scăpa de destin, chit că vrei să fugi de el precum OEDIPE.

Amuleta Japoneză : Cât de fragil este scaunul unui destin de artist?

Ozana BARABANCEA: Depinde mult de pregătirea ta, de încrederea în tine şi de determinarea ta. Să distingi bine compromisul de dăruire şi determinare, să ştii ce prieteni să îţi faci, să ştii că mereu e bine să te reinventezi, să eviţi rutină, să ştii să îţi menţii tonusul fizic şi mental şi chiar artistic.

Amuleta Japoneză : Pemtru a reuşi în acestă meserie avem nevoie de curaj? Cu ce luptă un muzician pentru a îmbrăca haina unui nume?

Ozana BARABANCEA: E bine şi foarte rumos să porneşti de la studiul şi de la bucuria pe care o simţi când faci muzică. Numele se va distinge cu timpul, dar dacă porneşti de la nume....şi nu îi justifici strălucirea, păţeşti ca aia care s-au născut vedete şi mor la 80 de ani......tinere speranţe!

Curaj? e prea mult spus. Există o bucurie interioară care te împinge să te exprimi artistic. Este o pornire interioară pe care ţi -o respecţi şi asta putem numi curaj. Am primit multe şuturi în fund de la profesori celebri, cărora nu le dau numele, şi care nu vedeau în mine vreun potenţial. Am avut curajul să îi ignor şi să iau de la ei doar ce am simţit că îmi este util. Asta e marea dramă a elevilor cu mare potenţial. Dau de profesori bolnavi de ei înşişi care îi umilesc şi le taie aripile. E şi asta o etapă….să ai curaj să faci fatza umilinţelor unui profesor. Ar fi minunat ca profesorii să îşi încurajeze elevii, să îi promoveze şi să îi susţină.

Amuleta Japoneză : Este sufletul o marcă înregistrată în artă?

Ozana BARABANCEA: Sufletul pe tavă e doar jertfa artistului. E monedă.

Amuleta Japoneză : Aţi vorbit la un moment dat despre prostituţia în artă. Cum am putea să o curăţăm de acestă infecţie?

Ozana BARABANCEA: Mă doare sufletul. Vinovată de prostituţia asta este mass media. De aceea mi-am aruncat cele două televizoare şi mulţumesc lui Dumnezeu că mai pun mână pe o carte, că mai văd un film cu copiii, că îmi aleg eu însămi ce să îmi eranjeze sau nu, propria linişte interioară. Cultura a fost înlocuită cu divertismentul facil, cu femei dezvelite, cu scandaluri fără conţinut, cu intrigi, cu orice, ratting să iasă!

Amuleta Japoneză : Sunteţi o mamă fericita alaturi de Gloria si Andrew. Aţi stat în faţa destinului de multe ori. Contează ce cred oamenii despre dumneavostră?

Ozana BARABANCEA: Mi se rupe de ce cred oamenii despre mine. Dar din câte am văzut, oamenii întâlniţi prima oară, sunt fascinaţi, fericiţi, bucuroşi că mă văd. Şi, evident, ştiu că e greu să îi mulţumesc pe toţi. De aceea mi-am propus să mă mulţumesc în primul rând pe mine însămi. Şi familia mea să fie relaxată şi cu zâmbetul pe buze.

Amuleta Japoneză : Cum arată pentru Ozana BARABANCEA, rochia de mireasă a vieţii?

Ozana BARABANCEA: Ei, nu ştiu....cine ştie….poate voi mai fi mireasă...habar nu am. Oricum sunt fericită. Am doi copii şi un bărbat cu suflet curat lângă mine, cu care nu mă etalez şi nu îl prezint ca pe un trofeu. Suntem noi patru cei care contăm.

Amuleta Japoneză : Pe data de 20 august este ziua dumneavostră. La mulţi ani, vă spunem de acum. Dintr-un sac plin de dorinţe, care ar fi dorinţa anului acesta?

Ozana BARABANCEA: Mulţumesc de urare şi îţi doresc şi ţie tot binele din lume, şi tu eşti leoaică. Eu îmi doresc să fiu sănătoasă şi să mă bucur de viaţa asta minunată alături de cei trei oameni care mă fac fericită: copiii şi bărbatul de lângă noi.

Amuleta Japoneză : Cum v-aţi caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrieţi dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima dumneavostră?

Ozana BARABANCEA: Viaţa mea e o pereche de pantofi sigură, deşi cu tocuri, eleganţă şi bine încleiată, pentru orice sezon adaptată, frumoasă şi sigur din piele...

Amuleta Japoneză: Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul v-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce întrebare i-aţi adresa d-voastra lui?

Ozana BARABANCEA: I-aş mulţumi şi i-aş spune că, de ar fi cazul să o iau de la capăt, un singur lucru aş schimbă....i-aş da mai multe zile de trăit mamei mele pe care am pierdut-o când aveam nici 14 ani, ca să mă pot bucura de ea. Şi l-aş rugă să mă ţină pe mine sănătoasă lângă copiii mei minunaţi, care au atâta nevoie de mine!!!!!!!!!!

De ce ne numim oameni?

2011-08-02T20:39:00.002+03:00

Nici moartea nu ne mai poate răpi răutatea din suflet. Nu ne mai trebuie nici act de identitate pentru ceea ce simţim. Ne încoronăm singuri trupurile cu metale preţioase şi ne punem nume de prinţi doar pentru a ne dovedi puterea. Puterea cui? Pe cine îmbrac astăzi?

Ce sărate sunt tălpile unui mort viu. Nu vreau să trec marea plutind ca o barcă fără vâsle. Ciudat. Afară sunt 40 de grade şi cerul rupe tăcerea, dar nu spală crezul boierimii.

Nu vreau sa contrazic tăcerea, dar ea o face. Lipesc afişe pe corpul fiinţei mele prin care cer durerii să mă rupă de acest regat. Şi totuşi mă numesc om.

Bolnăvicioasa maturitate

2011-07-24T19:33:00.002+03:00

Nu vreau să cresc mare. Oamenii mari au probleme şi sunt urâţi. Muncesc mult şi uită de ziua mea de naştere. Nu mai sunt copil, dar îmi place să îmi vad viaţa într-un vis frumos. Să râd, să zbor, să pot ţipa fără lacrimi şi să alerg desculţă pe zâmbetul vieţii.

Nu vreau liste de cadouri şi nici prăjituri scumpe învelite cu foiţe de aur. Vreau un coşciug plin de flori şi să fiu înecată în nuferi albaştri. Nu vreau maşini, case sau inele cu diamant. Nu vreau saltele cu apă şi nici feţi frumoşi împănaţi.

Ce minte stafidită coace bărci ce se topesc?

Bolnavicioasa mea maturitae de femeie spâmzurată moşteneşte vulturi desculţi, dar sunt fericită în colţul meu nebun.

Mă întorc la castelul cu pitici şi pândesc luna să o sărbătoresc. Nu vreau să vină mâine.

Online din camera de gardă a preşedintelui

2011-07-21T21:33:00.005+03:00

Strănut cuvinte mici în ciorapii unei femei abandonate de viitor. Am vise, dar nu pentru mult timp. Atârn în crengi şi mă rog la Dumnezeu să îmi dea putere să mai rămân un an în viaţă. Citesc romane în cuprinsul cărora oamenii sunt fericiţi.

Care este biletul tânărului fără viitor în ţara nimănui?

Atâtea plânsete pentru nimic. Nici câinii de pe stadă nu mai latră. Nici luna nu mai devinde plină de la atâtea minţi bolnave. Ne considerăm integrii, dar murim de foame cu banii în buzunare. Şi totuşi, mai rămâne speranţa iubirii de oameni. În colţul lumii în care mă aflu, atârnată de lanţul dopului de la chiuveta plină de calcar, îmi spal rinichiul pentru a-l putea vinde.

Ajung să trăeiesc în funcţie de listele de aşteptare. Astăzi nu am mâncat nimic, dar cu banii pe care o să-i iau din organul vândut o să mai trăiesc câteva luni.

Acum am motive să zâmbesc. Pot să îi cumpăr mamei o maşină de spălat nouă, pentru că cea veche s-a stricat. Pot să îl ţin pe tata acasă lângâ mama şi să nu mai fie nevoit să muncească. Şi mai pot să torn fundaţia unei case pentru sora mea.

După toate acestea mă mai aşez o dată la coadă şi mă trec din nou pe lista de aşteptare. Acum, nu mai am dreptul decât să îmi vând un singur organ. Ştiu ce am de făcut, dar pe acesta îl ofer pe gratis doar preşedintelui de ţară.

Photo : http://hgy.tumblr.com/page/4

Zece întrebări pe scaunul destinului, cu Mihaela Rădulescu

2011-06-28T09:32:00.004+03:00

Amuleta Japoneză : Dacă interviul se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”, vă voi întreba, evident, dacă credeţi în destin?

Mihaela Rădulescu: Nu . Nu cred ca cineva a avut atata timp la dispozitie incat sa scrie scenariul de viata al fiecaruia dintre noi...

Amuleta Japoneză : Cât de greu este să îmbraci haina „Mihaela Rădulescu: ” ?

Mihaela Rădulescu: Ma strange, cateodata, ce-i drept, adica stiu destule momente cand mi-e incomoda si parca nepotrivita cu contextul. Nu mereu din vina mea, ci pentru ca oamenii isi inrameaza niste imagini despre omul public si cand dau de original, au dileme, tresariri, indoieli...Aproape mereu castig la confruntarea directa, fatza in fatza si cred ca e mai bine asa, cel putin pentru mine. Nu stiu exact unde distorsioneaza lupa asta pusa pe noi, dar stiu ca si eu am devenit prietena buna cu oameni care nu-mi placeau deloc de la distanta...

Amuleta Japoneză : Aţi avut vreodată senzaţia că aţi ajuns la apogeul carierei d-voastră? Că de la acest punct nu mai există culoar pentru realizări?

Mihaela Rădulescu: Slava Domnului, nu ! Ador prea tare evolutia, cum as putea sa-mi pun singura limite ?! Exagerez, uneori, cu ce-as vrea sa mai fac, cu ce-as vrea sa mai traiesc, dar e ca un sport - imi tine "muschii" evolutiei in maxima forma.

Amuleta Japoneză : Cum arată fericirea Mihaelei Rădulescu? Este ea mulţumită de ceea ce i-a oferit viaţa?

Mihaela Rădulescu: N-as vrea sa par nerecunoscatoare asa, la modul general, dar prefer sa stiu exact cui si pentru ce sa-i multumesc. Lista incepe cu ai mei, continua cu mine si cu multi oameni datorita carora am acumulat experiente, intelepciune, amintiri miraculoase... Nu i-am cerut nimic vietii sau lui Dumnezeu, dar am multumit mereu in gand si uitandu-ma in sus, nu numai in jur...

Amuleta Japoneză : Vi se dă şansa să opriţi timpul.. În ce an l-aţi opri şi de ce?

Mihaela Rădulescu: N-as irosi-o pe ceva din trecut, ci as pastra-o pentru ce va urma... Poate pentru un moment in care as fi disperata ca pierd pe cineva drag...

Amuleta Japoneză : Dacă cineva v-ar oferi o sumă foarte mare de bani pentru a scrie o carte ce v-ar putea aduce premiul Nobel pentru literatura, dar pentru ca acest lucru să devină posibil vi se cere să renunţaţi şi să plecaţi departe de tot ceea ce aţi construit până acum, departe de Ayan pentru un an de zile, aţi accepta?

Mihaela Rădulescu: De langa Ayan n-as pleca pentru niciun motiv, din nicio gama, din niciun univers. Dar m-as stradui sa-i conving ca el e inspiratia mea, in tot ce fac si daca vor performanta, trebuia sa ma ia cu totul ! "Totul" meu e el. Si sunt buna la negocieri:)

Amuleta Japoneză : Cum arată pentru Mihaela Rădulescu, rochia de mireasă a vieţii?

Mihaela Rădulescu: Mireasa a vietii ?.... A unui barbat care e iubirea vietii nu se poate ?:)... Alba, ca sa pot desena pe ea tot ce traiesc.

Amuleta Japoneză : Amantele sunt femei? Cine le ară sufletele?

Mihaela Rădulescu: Nu sunt o specialista in amante, n-am fost niciodata amanta cuiva, dar sunt o specialista in femei, macar pentru faptul ca asta sunt !:) In suflete de femeie se strecoara si iubiri interzise si iubiri strambe si iubiri definitive si semintele astea sunt foarte nutritive pentru barbati...

Amuleta Japoneză : Cum v-aţi caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrieţi dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima d-voastră.

Mihaela Rădulescu: Ce idee ciudata... Desculta, cu pantofii in mana !

Amuleta Japoneză: Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul v-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce întrebare i-aţi adresa d-voastra lui?

Mihaela Rădulescu: Niciuna, caci nu mi se pare altcineva mai indreptatit sa raspunda la intrebari despre mine...in afara de mine. Daca destinul la care va referiti ar fi o persoana, i-as zambi si l-as asculta, daca ar avea ceva interesant sa ma anunte....

Mulţumesc,

Mihaela Rădulescu.

Spectacol în umbre, lumini în paşi şi miros de viu

2011-06-16T09:44:00.005+03:00

Ar fi prea simplu să povestesc despre reacţii. Aşadar, daţi-mi voie să respir în stare. M-am trezit de multe ori în halatul vieţii mele, dar niciodată nu m-am trezit goală, ca acum. Am strâns o mână în palma mea de copil.

Dan Puric spunea, într-o emisiune de la radio, că poporul este asemenea unei săli de clasă, în care atenţia dirigintelui este îndreptată asupra celor trei copii ce stau în ultima bancă şi se joacă barbut. Nimeni nu îi întrerupe, nimeni nu îi deranjează, ba din contră, dirigintele îi oferă drept exemplu clasei întregi. Mă privesc. M-am săturat să stau în prima bancă şi să tac atunci când unul dintre „premianţii dirigintelui” îmi zâmbeşte şi mă leagă de scaun. Vreau să mă ridic şi să cuget adevăruri despre minciuni.

E ora 5 dimineaţa şi afară bat clopotele unui spital plin de morţi. Mirosul putrefacţiei îmi aspreşte obrazul. Mă îndrept spre Ploieşti. Am o cauză la Tribunal şi sper să ajung la timp. Alerg printre maşini şi mă gândesc doar la termen, să nu întârzii. Aici aerul nu este atât de aspru, dar doare la fel. Ajung într-un final la uşa instanţei, cu cinci minute înainte de termen. Este închisă. Doar suntem în Romania şi justul are timp pentru cartofii ucişi de cazmale.

Pe faţada tribunalului, două afişe. Unul, din care a rămas doar titlul unei piese de teatru şi un altul lângă el, din care a rămas un chip, o tâmplă, o mână şi un pistol. Intuiţia îmi spune că cele două afişe au legatură.

Mă trezesc în faţa mea. Îmi recunosc mâna, tâmpla şi, culmea, pistolul este tot al meu, iar titlul mare este păstrat parcă doar pentru a mă recunoaşte, SINUCIGAŞUL. Sunt eu, dar cu un alt chip. Miros şi eu a putrefacţie. Mi-am văzut secunda în clipă.

Mă întorc în Bucureşti. A doua zi sunt invitată la o vizionare a unui spectacol. Poate că nu am voie să povestesc despre ceea ce am văzut, dar curajul nu mă lasă să adorm.

Teatrul Ion Creangă. Îmi însuşesc locul în sala plină de studenţi şi respir curatul lumii unui om a cărui mână am strâns-o într-o după-amiază de sâmbătă.

Bate gongul, semn că piesa începe. Primele secunde mi s-au părut înecate, ticăitul ceasului din fundal îmi tremura carnea de nervozitate. Apoi, piesa prinde contur. În tot acest timp, până la sfărşitul piesei, m-am ascuns printre pantalonii de pe scenă pentru a prinde un loc pe banca verde ce respira imaginaţia sălii.

Astăzi m-am pitit printre oameni să pot vedea omul din mine. Am plâns şi plâng şi acum. Aici, clasa nu mai are elevi ce joacă barbut. Plâng pentru că sunt în prima bancă alături de ei.

Acest spectacol orgasmic al imaginaţiei are o bulină şi o cifră. Este interzisă vizionarea acestui spectacol de către copii de până la 18 ani. Doar de la această vârstă poţi avea inteligenţa posesorie să vezi scena fără părinţi. Mă înclin în faţa mutrişoarelor vesele care au creat viaţa unei seri.

Dar vă întreb în prag de seară, mestecăndu-vă propriile rădăcini, de ce trebuie să ne jucăm viaţa pentru a o putea simţi?

Pe Petrică, fiindcă aşa îl cheamă pe baiatul al cărui drum se opreşte în acest concept, îl întreb, prin amuţire, de ce trebuie să ne jucăm emoţia pentru a o putea trăi? De ce trebuie să ne jucăm plânsul, paşii, râsul, timiditatea sau curajul vieţii într-o capsulă de trăire?

Vă recomand ca din toamnă să vă opriţi oasele mucegăite „Pe drum”, în secundele unor „Oameni şi Fluturi”.

Eu astazi m-am convertit. Aleg religia unui VIS în mâinile SINUCIGAŞULUI!

Mă înclin în pauza de respiraţe !!

Foto : internet

Mor cerşetorii de pâine

2011-06-08T10:57:00.005+03:00

În ultima vreme nu mă mai culeg din păturile pline de pâine de un leu şi pateu la maţ. Încerc să îmi hrănesc tălpile pline de imaginaţie furata, dar cu reţeta unui om de succes.

Sunt poate nedreaptă cu propria fiinţă atunci când ea mă strigă spre nemurire. Am plecat devreme de acasă pentru o plimbare în spirit. Nu am ajuns departe, dar femeia ce statea pe bordura din faţa spitalului Floreasca m-a trezit. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o dacă mai poate respira praful de copt din brutăria de lângă ea. Mi-a zâmbit. Evită răspunsul. Nu se plânge de nimic, doar îmi povesteşte cum se trezeşte în fiecare dimineaţă devreme, şi după vizita de dimineaţa a personalului medical pleacă pentru a aduna bani de spitalizare. Am stat alături de ea vreo jumătate de oră. Nu o ajutam cu nimic. Am decis să plec, dar nu înainte de a-i lăsa câţiva bănuţi.

Încerc să fac doi paşi, dar o altă voce mă clatină. Un plans ciobit mă întreabă tremurând “Sunteţi cumva ziaristă?”.

Foto : internet

2011-06-02T08:06:00.006+03:00

La mulţi aniiii….. Marian Crenganis! Mulţumesc pentru că timpul si divinitatea mi te-a adus in viaţă. Mulţumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le-ai creat si le creezi.

Multa baftă, un drum presărat cu realizari şi aştept să ne reîntâlnim pentru albumul POTIFERA…

Pâna atunci, viaţa frumoasa alături de minunile din viaţa ta, drumuri curate şi realizabile acolo unde eşti.

Beau apă de la robinet cu Nietzsche şi Manet

2011-05-21T09:32:00.007+03:00

Învăţ să plâng, că de râs am uitat de multă vreme. Mătur cioburile geamului de la balcon, dar nu pentru ca s-a spart, vreau doar să le număr cu gandul şi să fac mişcare. Nu mai am bani să ies din casă şi astfel sunt forţată să rămân să respir din balcon. Eee, dar ce ar spune vecinii? „Uite ce fată harnică, astazi a măturat de 5 ori balconul”. Sunt bugetară şi nu îmi permit decât să îmi plătesc chiria din salariul lui Boc. Sunt tânără, dar toruşi atât de bătrână.

M-am apucat să studiez plânsul. Poate până la urmă ţine de foame. Acum câteva săptămâni, eram în metrou şi mi-a sunat telefonul. Un număr pe care nu îl cunoşteam, dar totuşi am raspuns. Nu obişnuiesc să răspund la numere pe care nu le cunosc, dar acum am apasat inconştientă pe butonul ăla verde.

O domnişoară draguţă mă roagă să îî acord 5 minute pentru câteva intrebări. Evident ca acele 5 minute s-au transformat in 15, pentru că a mai şi căzut semnalul la telefon între staţii. În fine, revin la convorbire.

“Ea : Apa minerală îmbuteliată, cosnumaţi?

Eu : Nu

Ea : Apa plată îmbuteliată, consumaţi?

Eu : Nu

Ea : Sucuri naturale, cosnumaţi?

Eu : Nu

Ea : Sucuri cu acid, consumaţi?

Eu : Nu

Ea : Bomboane fondante, consumaţi?

Eu :Mă rog. Nu

Ea : Alte sucuri, de altă natură, consumaţi?

Eu : Nu. Beau apă de la robinet.

Ea : Aaaa. Am înţeles, spune ea. Şi o pufneşte puţin râsul, probabil credea că fac mişto de ea. Alcol, consumaţi? Mai précis bere.

Eu : Nu

Ea : Carne, consumaţi?

Eu : Nu”

Mă rog şi alte câteva întrebări care nu duceau la nimic, decat la acelaşi răspuns. Şi la un moment dat, mă întreabă dacă folosesc detergent la spalat de haine. “Eu : Da; Ea: În sfârşit, aud un Da!” Mă rog, se termina conversaţia şi îmi multumeşte frumos pentru timpul pe care i l-am acordat şi inchid telefonul. Nu am înţeles nimic. Probabil că facea vreun sondaj la detergenţi.

Mă întreb, totuşi, dacă domnişoara îşi lua banii de pe sondajele pe care le făcea, pentru că binenteles că nu eram prima sondată, în funcţie de răspunsurile negative sau positive pe care le primea. Curiozitatea mea nu a fost lămurită nici azi.

Mă întorc la masa mea. Acestă masă formată din plans şi apa de la robinet. Mai primesc din cănd în când câte o ciocolată de la prieteni şi atunci e sărbatoare. Acum mănânc Bucuria. Mi le-a adus Katia, din Chişinău. Maine e sărbătoare, dar eu sărbătoresc de azi ca doar am bomboane.

Nietzsche spunea ca “Pământul are o piele; iar această piele are boli. De exemplu, una dintre aceste boli se numeşte om.”

Romania are o boală… şi boala o are pe Romania.

Compozitia tabloului - Bar la Folies-Bergere (MANET)

sursa: Mari pictori, Nr.5

Debut fără cortină

2011-05-18T21:30:00.010+03:00

Se împlineste un an de când am debutat pe scena Teatrului Nottara. În ziua de 20 mai 2010 trezeam emoţiile unei săli pline. Poate pentru unii nu înseamnă nimic, dar pentru cei 13 înseamnă mult. Aşadar, dragii mei, permiteţi-mi să mă înclin astăzi în faţa voastra.

Mai multe despre acestea : http://www.13norocosiavon.ro/

Multumiri : Beatrice RANCEA

Doru RANCEA

Lia BUGNAR

Andra CLITAN

Maria OBRETIN

AVON ROMANIA

STARCOM MEDIAVEST GROUP

NOTICE

Suflet – Marcă înregistrată

2011-05-11T20:07:00.006+03:00

Mă scutur de spinii unui arici cu marcă îngregistrată. Mă întrebi dacă sunt fericită. Nu îţi răspund, dar nu pentru ca nu ştiu răspunsul. Păşesc inuman printre cuvintele ce le-ai desărcat din carţile cu Platon, dar nu pentru că m-ar durea inumanul pumnului cu care imi striveşti credinţa, ci pentru faptul că mi-ai strivit umbra după care mă ascundeam. M-ai strivit cu propriile mele fericiri. Cât de des se împarte lumea în livezi?

Am hotărât să îmi spăl rugina de pe pleope, departe de ţărmul cărţilor cu careul de popi. Aici, nu mai am în ce să mă încred. Ne aşezăm la o coadă pentru un nume, vrem scandaluri şi nu mai recunoaştem gustul de bună calitate. Mă las devorată de mizerii, pentru că nu mai am loc de plăceri înecate.

Mă întrebaţi de ce am chipul trist. Ce zambet larg nu vedeti?

Plec să închiriez conştiinţă pentru guvernanţi şi să înfiinţez un spital de reciclat suflete pătate de monarhiile cu sânge putred. Îmi voi spala urmele cu detergentul celor 99 de pete... Poate aşa le voi spăla pe toate.

Foto : www.1X.com

Drumul spre casă

2011-05-02T21:53:00.005+03:00

E trist şi poluă,

E ud şi e rouă;

Afară copacii se sting

De chipul de lut a unui copil

Şi spune că-l doare privirea;

Ce lin se scurge oglinda

Din trenul cu care mereu se-ntoarce,

În drumul spre casă.

Foto: Taylor James

Vise din cenuşă

2011-04-04T22:24:00.007+03:00

Aduc imaginii acestui pat, mangaieri pe trup. Ne-am trezit amandoi destul de devreme. În noapte târziu mi-ai luat părul în mâini, l-ai mirosit si mi-ai spus "Te iubesc, draga mea!"

Credeai că dorm, dar eu eram acolo în fiecare şoaptă.

Îmi spui dimineaţa că sunt frumoasă. Mi-e teamă să mă vezi aşa. Nu îmi dai nici ocea mai mică şansă să mă alegi din perne, în fiecare dimineaţă. Mă laşi doar sa fiu frumoasă, dar nu am nevoie de asta. Frumuseţea nu a fost niciodată un avantaj pentru mine. Nu vreau sa fiu puternica şi să trec prin bărbaţi de viaţă pentru un scop. Vreau sa fiu iubită şi înţeleasă, să tânjesc dupa mirosul tau şi să fac aceeaşi paşi ca tine. Nu vreau sa sfârşesc ca o femeie frumoasă şi puternica. Nu vreau să fiu regina unui imperiu clădit de bărbaţi neîmpliniţi, de femei marionetă şi de copii înarmaţi cu ouă de ciocolată din care surpriza moare la montare.

De trei zile visez sfârşitul unei lumi. S-a terminat ceva si eu incă mai sper. Aş fuma o ţigară, dar nici tutunul nu mai e la fel. Îmi scurg viaţa prin sita chiuvetei. Se infundă fără să ajungă la capătul ţevii. Astăzi plâng în papucii bunicii pentru ca mi-e teamă să zâmbesc în ai mei.

Am cumpărat sodă caustică. O s-o torn peste ţevile ruginite.

Cine ară sufletele?

2011-03-29T21:39:00.001+03:00

Mi-e foame de un răsărit în mare. Ţintesc destul de bine de la etajul zece, dar nu am destulă muniţie pentru toate legăturile bolnăvicioase. Mă grăbesc totuşi să înec paraşuta uneia dintre acele femei ce zace în mine, dar nu ştiu să o aleg.

Una din ele este femeia banală, office şi limitată de încrâncenările zilnice. Vine la program, bea cafeaua cu lapte şi mult zahăr, întocmeşte acte şi îşi poartă ţinuta cu statură. Pleacă la ora fixă spre cealaltă femeie, care odată dezbrăcată de hainele primeia, se aruncă în hainele celei de-a doua. O femeie cu machiaj de seara, cu tocuri înalte, ce târâie stativul de partituri pentru a trezi la viaţă alte suflete. Îşi termină împlinită numărul şi pleacă spre a treia femeie care, prinsă între amorurile zilnice, zboară prin neîmpliniri. Cutreieră prin mulţimile supuse de cerul plin de îngeri fără numere de concurs pe spate.

A patra femeie se opreşte în faţa şifonierului, alege cu grijă costumul pentru întâlnirea politică şi pleacă la dezbatere. E o lume a bărbaţilor din care scăparea nu se cerne cu sita. Aici ea nu are sentimente.

A cincea femeie străbate cuvinte pentru vise. Aleargă satisfăcută prin stările date de astenii şi nimereşte schizofreniile oamenilor cu suflete peticite. Compune, scrie poveşti în parcuri neînverzite, în speranţa unei zile în care, în vitrina librăriei, i se va vedea cartea despre suflete.

A şasea femeie e amatoare de scene şi scenarii din care îşi trage replica până la epuizare. Merge în mâini pentru un culoar plin de regizori, dar nu trăieşte mereu senzaţiile împlinirii pentru că pantalonii acoperă culisele și cortineta cade mult prea repede peste avanscenă.

Care număr să păstrez din toate acestea?

E dimineaţă în altă viaţă şi o iau de la capăt.

Zece întrebări pentru destin, cu Ionuţ Ungureanu.

2011-03-21T12:50:00.006+02:00

Aşa cum promiteam, vorbim astăzi cu Ionuţ Ungureanu, solistul trupei „Provincialii”, despre un loc pe scaunul destinului. Ce loc ocupa el? Vom vedea.

A.J : Iţi mulţumesc pentru că ai acceptat să vorbeşti despre tine, aici. Acesta nu este tocmai un interviu obişnuit. De ce spun asta? Pentru că am ales ca întrebarile pe care ţi le voi adresa astăzi, să vină de la oamenii care te iubesc şi care văd artistul dincolo de imaginea scenei.

Aşadar, urmează „Zece întrebări pentru destin”

A.J : Dacă interviul se găseşte sub titlul „Zece întrebări pentru destin”, te voi întreba, evident, dacă tu crezi în destin?

Ionuţ Ungureanu: Cred în destin atât timp cât conduita morală, sufletească, nu lipsesc! Fiecare are destinul lui, însă depinde tare mult de cum vrei tu sa fie, de asta spun că e musai să existe valori!

A.J : Cum este să îmbraci haina „Ionuţ Ungureanu” ?

Ionuţ Ungureanu: Încă e uşor, uneori se exagerează pentru că, din păcate, toţi vor extraordinarul din orice sau oricând şi, din păcate, valoarea este dată la spate în favoarea prostiei, prostului gust, etc!

A.J : Ai avut vreodată senzaţia că ai ajuns la apogeul carierei tale? Că de la acest punct nu mai există culoar pentru realizări?

Ionuţ Ungureanu: Nu, încă descopăr proiecte pe care, uşor, uşor le realizez iar odată realizate, deschid alte proiecte.

A.J : Cum arată fericirea lui Ionuţ Ungureanu? Este el mulţumit de ceea ce i-a oferit viaţa?

Ionuţ Ungureanu: Fericirea ar trebui să vină din lucruri mărunte şi cred că o caut încă, mă uit acasă la fetiţa mea, Sophia ,la mama ei, la tot ceea ce am realizat muzical şi cred că fericirea am găsit-o, e aici!

A.J : Care este ultimul compromis pe care l-ai facut?

Ionuţ Ungureanu: Încă mai stau de vorbă cu nebunii sau neavenitii!!

A.J : Dacă cineva ţi-ar oferi o sumă mare de bani pentru a scrie o carte despre ceea ce vrei tu, ai face-o? Ce nume i-ai pune cărţii?

Ionuţ Ungureanu: Nu cred ca aş face aşa ceva!

Prefer să citesc ceva ce-mi place, nu ce se poartă.

A.J : Contează ce cred oamenii despre tine?

Ionuţ Ungureanu: Contează, însă important e să nu faci niciun efort să le placi oamenilor, să fii tu însuţi. Dacă te prefaci, mai devreme sau mai tarziu se va vedea.

A.J : Felicitări pentru titlul de tată. Rămâi la titlu sau aprofundezi starea? După venirea Sophiei pe lume, ai acum viata pe care ti-o doresti?

Ionuţ Ungureanu: E minunat să fii parinte, zi de zi descopăr lucruri noi alaturi de Sophia şi mă străduiesc să fiu cu ea cât mai mult.

A.J : Cum ţi-ai caracteriza viaţa, daca ar trebui să o descrii dupa pantofi? Cum arată ea încalţată, raportat la fericire si la gradele din inima ta.

Ionuţ Ungureanu: Viaţa mea e ca o ciocată din piele fină, ştiu că sună ciudat, însă de multe ori nu pot fi un pantof elegant, trebuie să mă lupt cu nebunii, cei pomeniţi mai sus şi de asta sunt o ciocata, dar una fină.

A.J : Şi ca ultimă întrebare. Acum, că destinul ţi-a răspuns de multe ori şi în multe moduri, ce l-ai întreba tu pe el?

Ionuţ Ungureanu: Cât timp mai e până când voi cânta cu Stevie Wonder?

A.J : În urmă cu câteva zile anunţam că voi avea acestă discuţie cu tine şi am rugat fanii tăi şi oamenii care te apreciază, să ne trimita întrebările, curiozitatile pe care le au, pe adresa mea de mail. Din cele care au venit, am incercat să sintetizez şi să adun totul în doar trei întrebari.

Ce simte un „provincial”, de unde vă luaţi inspiraţia pentru a compune?

Ionuţ Ungureanu: Un provincial e posibil să simtă mai multe lucruri decat simt alţii, trecând peste ironie, dacă este -- a fi provincial presupune mult mai multe lucruri decât ai fi tentat să observi la prima vedere, dar este altă discuţie asta, alta data detaliem!
Insiraţia vine din lucruri pe care le traim zi de zi , din vise, idealuri…

Ce ne poţi spune despre noile proiecte ale Provincialilor? Ştiu că aţi muncit foarte mult şi pregătiţi un nou album. Care este numele albumului, când va apărea şi ce cuprinde?

Ionuţ Ungureanu: Mâine luăm masterul din studio şi, este adevărat, muncim de aproape doi ani la albumul ăsta care încă nu are titlu, dar va apărea în luna aprilie şi va conţine muzică de cea mai bună calitate, imprimată într-o altă manieră decât se poartă acum pentru că au lucrat mai bine de 100 de muzicieni la realizarea materialului şi cred ca va fi cel mai bun material de până acum al Provincialilor.

Ce le transmiţi cititorilor acestui blog?

Ionuţ Ungureanu : Le transmit toate gândurile mele frumoase şi să asculte discul cel nou, e o parte din viaţa şi sufletul nostru!

Zece întrebări pentru destin. Interviurile oamenilor cu părere.

2011-03-16T15:37:00.003+02:00

M-am decis să încep seria interviurilor cu oamenii dragi mie. Oameni carora le pasă de ceea ce li se întâmplă.

Primul interviu din această luna îi va aparţine lui Ionuţ Ungureanu, solistul trupei “Provincialii”. Dacă există întrebări pe care vreţi să i le adresaţi, va rog să mi le transmiteţi pe adresa : amuletajaponeza@yahoo.com sau să le lăsaţi ca şi comment.

time to...

2011-03-14T15:36:00.001+02:00

Foto : © Valentina Vukadinovic

Sârma de cuvinte dintre noi

2011-03-07T12:38:00.006+02:00

În fiecare dimineaţă în geamul biroului meu, un porumbel îşi zdrobeşte zborul. După două săptămâni de rătăciri acute în celulele avide ale pergamentelor tratate de molii, mă întorc la scris.

Poate că nu am ştiut niciodată să fiu TU. Am stat mereu liniştită, chiar şi atunci când nu te aveam aproape. Legământul asfixiat în inimile noastre a controlat destinul împletit de copacii singuratici.

Povestea de astăzi, spusă printre genele adormite cu candoare, adună nemijlocit recuperări de suflet.

Avem anotimpurile de partea noastră, dar ştim să tratăm obişnuinţa unui cuvânt leal? Ne-am împletit o sârmă de panseluţe pentru a nu ne pierde, dar la fiecare pas moare câte una. Nu vreau să ne schimbe gândurile altor minţi. Suntem fiinţe caste şi soarele ne ţine de mână.

Rămâi lângă mine pe cărarea de panseluţe. Încalţă-te în suflet şi aruncâ-ţi espadrilele de cuvinte în şelful gâtuit de ploaie. Rămâi lângă mine, femeie de luptă.

Dacă ai un patent adu-l cu tine să tăiem sârma de cuvinte dintre noi, Dodo!

Foto: www.1x.com

Contractul meu de furnizare

2011-02-22T20:59:00.003+02:00

Zâmbesc pentru mine în fiecare zi, fără motiv. Nu mă plâng atunci când bărbaţii ce-mi dau târcoale, mă ademenesc şi apoi mă calcă cu roţile unui trabant trecut de vreme. Mă las în bătaia sentimentelor fără să le stăpânesc pentru că iubesc iubirea. Sunt condamnată ca o bucată de lut arsă, ce plange cand e modelata de orice trecator.

Să închid ochii şi să mă gandesc la el, îmi spun. Ce frumos îţi este chipul, bărbat amorţit de sute de kilometri. Plasticul vaporului în care şezi adesea, nu mă ajută să trec prin tine. Ne desparte ceasul ce ticăie în bucătăria proprietarului şi eu nu am încetat să te ador. La mine e frig, la tine e cald.

Aş putea citi o carte dar nu mă roagă nimeni să o fac şi atunci o părasesc lângă noptieră, fără să vreau mai mult. Mereu mi-am părăsit gândurile aici, pe scaunul de lângă pat, pe care l-am transformat în noptieră din lipsa uneia adevarate. Poate aşa se întâmplă şi cu tine. Te transform. Te-am aşezat lângă mine fără să ştiu dacă vrei să rămâi, dar te păstrez loială. Voi încheia un contract de furnizare cu timpul. Primesc priviri obscene de la oameni atunci când nu mă întorc acasă şi bântui agenţiile de voiaj în speranţa că te găsesc. Până şi metroul mi se pare aglomerat de tine...

Zâmbesc fericită în colţul meu. Nu există sinonim pentru timp şi notarul pleacă fără să pună semnatura şi ştamplila pe contractul meu de furnizare.

Foto : Matei Buta http://mateibuta.wordpress.com/

Material scris in luna decembrie 2009

Inimă de manechin

2011-02-20T02:15:00.008+02:00

Mi-am uitat privirea intr-o vitrină în acestă seară. Observ un manechin pe post de înger. Murdar de sentimente, cu o cutie de carton pe post de scaun, cu un zâmbet trist şi cu o privire pierdută. I-am zâmbit şi am plecat mai departe, dar acea imagine îmi urmărea fiecare mişcare pe care o făceam. Mi-am oprit gândurile şi paşii pe o altă stradă. Cutia era murdară de praf de stele.

M-am întors acasă şi mi-am aruncat trupul pe patul imens din camera mea. Mi-am închis ochii şi singurul lucru pe care mi-l doream era sa mă pierd in visare.

E dimineaţă.

Uneori zâmbetul cu lacrimi este minunăţia acestor dimineţi singure şi magia lui stă în clinchetul notelor ce reies din el. Nu ştiu din ce tristeţi adânci provin lacrimile mele, dar mi-am promis că le voi şterge.

Mi-am luat poşeta din cuier, eşarfa galbenă şi am pornit spre a întreba tristeţea de ce doare. Am întâlnit manechinul în fiecare vitrină din drumul meu. Ciudat! Parcă mă aştepta.

M-am oprit în locul în care îl vazsem prima data şi l-am privit. S-a aplecat şi mi-a sărutat fruntea în şoaptă :

- Vezi tu? Îngerii sunt precum diamante. Se găsesc. Nu se fabrică!

Am înţeles. Eu îi ucid pe cei care trebuie să trăiască.

Foto : www.1x.com

Barbara Streisand&Bryan Adams - I finally found someone

Asculta mai multe audio diverse

Barbaţii care cer nota de plată

2011-02-15T11:22:00.008+02:00

Mi s-a părut un lucru notabil atunci când am auzit acestă frază. Bineînţeles, bărbatul cere întodeauna nota de plată atunci când la masă există şi o femeie. Dacă în locul acelei femei ar exista un alt bărbat, lucrurile ar sta evident, altfel. Niciunul din ei nu va fi interesat să demonstreze celuilalt că poate plăti. Trecând peste toate acestea, dar şi peste codul de bune maniere, căci de aici porneşte filozofia mijlocită dintre furculiţă şi cuţit, mă opresc asupra bărbatului care, astăzi, înhaţă apelativul de " l'honnete homme ". Această tipologie nu recunoaşte nimic din conţinutul unei note de plată. Observă totalul şi cumpără impresia femeii de dincolo de masă, cu banii altor femei.

Ciudat este faptul că această conştiinţă obscură de bărbat fără cifre se ascunde sub faţa de masă atunci când chelnerul toarnă vinul în pahar. Nu are vibrator în coloană pentru a-şi însuşi mersul până la toaletă, dar ştie să mănânce scoici şi humus.

Aşadar, bărbaţii frustraţi de propriile reacţii neartistice, aceia care îşi leagă şireturile de gâtul mizerabil al cocotelor, sau aceia care tânjesc după relaţiile extramaritale prin prisma gleznelor luxate, vor cere întodeauna nota de plată, dar greşit.

Pielea, în care este împăturit bonul cu numele de notă de plată, este de femeie. Astăzi, s-ar putea să plăteşti cu propria iubită.

Find more artists like Potifera Project at Myspace Music

Foto : 1X.com

In Ginocchio Da Te

2011-02-10T20:20:00.003+02:00

Mi-am adus aminte de un film apărut în anul 1964. Eram foarte mititică, dar asta nu m-a împiedicat să uit filmul părinţilor mei. Numele lui este „In Ginocchio Da Te”.

Binenţeles că l-am revăzut în timpul meu şi nu în cel al părinţilor. Nu în timpul în care erau cozi la cinematografe şi doamnele îşî umpleau batistele de speranţe. O frumoasă poveste de dragoste trăită de acea generaţie, dar nu numai.

Vă las să vizualizaţi câteva momente din el şi să ascultaţi melodia care mi-a prins sufletul de copil.

Puterea de a face

2011-02-09T09:47:00.003+02:00

Cred în puterea de a face bine. Pentru asta cred că putem sa îl ajutăm pe Cosmin. Povestea lui aici

Stefania-Denisa Patrut - Alb-Negru

2011-02-03T11:50:00.002+02:00

În negura luminii-nãbusite

De frigul blând al razelor topite
Cobor usor spre vârful de plãcere
Urcând abisul candid de durere.
Enigma vietii astfel întelese
Desface firul viselor si-l tese,
Mã întregeste ca sã mã împartã,
Deschide usa si închide-o poartã…

Un lucru interzis mã ispiteste
Si calmul mãrii-acum mã-nebuneste.
As vrea sã strig si rãmân în tãcere
Ca un minut pe geana unei ere.

Foto : www.1x.com

Eu sunt Echidna!

2011-02-01T16:12:00.004+02:00

Vreau să mă sting departe de mal, în întunecata negură a fagului de miere. Să îmi fac un coşciug din părul foştilor iubiţi şi pielea să-mi fie cusută cu borangic. M-aş ascunde de sumbrele imagini ale fetiţelor ce îmi aruncă flori. Nu mai vreau să cunosc oameni. Nu mai vreau să fumez din buzunarele cunoscătorilor de carte.

Prin faţa geamului meu, picioarele despletiţilor trec, mirându-se de draperia de dantelă ce naşte molii. Nu le voi ucide.

În metroul ce mă transportă spre groapă, pentru că nu mi-au ajuns niciodată banii de un transport considerat de prim rang, un muncitor de subsol mănâncă seminţe în spatele meu. Aud doar scrâşnitul seminţelor, din ce în ce mai puternic. Sunt cărată pe braţele a patru bărbaţi fără capete, măsurată de Lachesis şi ţesută de Clothos. Îmi vine rândul în faţa lui Atropos. Fără să îmi fie frică de harpii, întind foarfeca neînduplecată către ursitoarea cea mare. Fibra textilă ţesută atâţia ani pe spatele meu se pierde în lama foarfecii.

Am ajuns în faţa Cerberului, dar nu mi-e frica pentru ca eu sunt Echidna!

Foto : www.1x.com

Răsuflare din câmpul cu mac..

2011-01-31T18:50:00.003+02:00

Nu ştiu să cumpăr cărti aşa cum tu o faci, nu ştiu să ofer un pahar de cicoare din lacrimile mării fără să ud covoarele de scoici. Nu ştiu să ţip atunci când mă doare, dar ştiu să infloresc atunci când eşti lângă mine.

Mi-ai spus că avem aceeaşi mamă. Mi-ai povestit că am fost desparţite şi date altor familii la naştere. Mă întreb cât de mult ai crezut în faşa cu care eram legate.

Te admiram în alte oglinzi. Pe furiş îţi invidiam trăirea de femeie fără stapân. Eşti macul cel salbatic din câmpul secerat de piatră. Eu nu fac parte din lumea ta. Nu înţelegi că cerşetorii nu au loc rezervat la curtea împaratului? Straiele îţi sunt pline de mărgăritare şi mâna mea nu le poate atinge.

Astăzi, cutreier cărările din toate câmpurile cu maci. Nu ştiu în ce pahar voi sfârşi, dar ştiu că dacă vreodată va fi cu putinţă să te găsesc din nou... te voi lega în faşă!

Scrisoare dintr-un noiembrie îndepărtat.

2011-01-24T11:42:00.003+02:00

Am găsit-o arhivată în cutia destinată lui.

„EA : Ideea în sine de la care pornesc toate imaginile cu tine nu o cunosc...însă cunosc stările în care mă trimiti. Mă agăţ de tine ca de un fir de aţă bine cusută de haina ce nu poate să se despartă de material. Mă gândesc la cum eşti şi cum dormi nopţile în paturile străine, cum visezi acum şi ce priveşti dimineaţa ... suspin prin adierile de vant ce iţi răsfaţă obrajii înainte de culcare. Îmi lipseşti.

EL : Îţi scriu acum prin tastele ce tremura violent în ritmul valurilor ce bat chiar la geamul de lângă mine. Îmi e greu, şi mă doare, dar nu am de ales...te sărut.”

POTIFERA

2011-01-23T14:39:00.004+02:00

Mulţumim JumpRadio.org din UK pentru difuzare. Vă las împreuna cu ...

I stop the train - Potifera

Clipe de dor

2011-01-16T19:36:00.005+02:00

De clipe de dor mă mutilez. Tăcere în plămâni. Scot sfoara cu care mi-e legată draperia şi întind o cursă sufletului. Aş fuma o tigară, dar mi-e frică să nu dau foc aluatului de pâine ce se coace în soba de teracotă.

Aş putea spune că sunt fericită, dar dacă sunt, atunci de ce mai cer sângelui uscat sa mă scrie? De ce vreau sa îmi spânzur speranţa? Ciudată stare îmi răsună în oala cu ciorba de vită.

Aş căuta un camion să spal drumul halatelor murdare de stari rătăcite. Împletesc cărări din dorinţele tale, acele dorinţe ce mi le şopteşti prin bileţele lăsate în imaginaţia mea.

Mi-e dor de scrisori adevărate, de trandafiri lăsaţi în poartă, de copacul Segal din curtea scolii... E ceaţă în mine. Mă plimb cu o barcă fără motor prin mlaştina de lut verzuie. Un chiparos înalt se întrevede.

Dacă mâine nu ar mai veni, aş vrea să ştii că nimic din mine nu se va pierde. Perna va rămâne la locul ei, plantele nu se vor usca, soarele nu se va topi în apus şi cheile vor rămâne tot sub vasul de lut ars.

Mă duc să rătăcesc în fumul de ţigară şi să adun puţină cenuşă pentru a-mi şterge fruntea de vopsea. Jupoi speranţă pentru iubirea din mine. Ai rătăcit prin perna mea destul timp să te mai numesc lepedeu. Noapte bună, dor.

Viata mea in saci

2010-12-20T20:30:00.007+02:00

Trăiesc de cateva luni bune cu impresia că mai am timp. Un timp de recuperat minţi, prieteni, trupuri, vieţi si iubiri, dar timpul acesta mă înşeală. Revin în viaţa mea diferiti oameni, foşti iubiţi, amici, foste amintiri. Până acum nu mi-am pus nicun fel de intrebare, dar lucruruile se întâmplă şi timpul nu stă în loc, nici măcar pentru mine.

Iubirea mă consumă cu o anamneză greu de tratat, dar mă lasă să mă hranesc doar cu jumătate de măsură. Mă îndrăgostesc o dată la doua săptămâni de haosul creat de ei ca “foşti” în mine. Probabil că acest lucru se întâmplă pentru că nu am o lege a iubirii. Mă gândeam la un moment dat să inventez una, dar stiu că nu aş respecta-o.

E vremea să îmi arunc viaţa în saci, să aliniez vrăjitoarele şi să număr fericirea. Abia acum înţeleg de ce pozele nu îmi mai vorbesc. Mă reîntorc de fiecare dată în oameni. Triăiesc poveştile altora şi niciodată ale mele. Sunt fericită pentru momente de mângâieri întrerupte. Nu am nimic al meu, ciupesc sticlele de alcol pentru cateva grame de fermitate, dar mă trezesc la fel.

Mă intorc acasă în decembrie. În alte împrejurări aş numi drumul un prilej de regăsire. De data acesta mă tem.

Îmi aleg un timp de regăsit pentru mine şi un timp de ordonat pentru alţii. Îmi arunc viaţa în saci pentru a înainta altfel.

Foto : Marian C. - Femeia de carton

Sărutul tău are gustul lor. Ale acelor femei fără gust.

2010-12-15T23:54:00.006+02:00

Aseară mi-ai bătut în uşa garsonierei în care abia m-am mutat, fără să întelegi de ce m-ai găsit acolo. Ţi-am răspuns apelului fără să înţeleg de ce mă cauţi după atâta timp, dar am înţeles că cea pe care vroiai să o vezi nu eram eu. Încercai să confirmi imaginii păstrate de mintea ta că eu pot exista în altă femeie. Trebuia să te convingi că nu sunt ea.

Mi-ai povestit despre femeile din viaţa ta, de cea care iţi urmează paşii în fiecare zi, de aceea care te urmăreşte şi căreia îi încredinţezi trupul. Acum mă priveşti fără să mă cunoşti, ţi-ai pierdut imaginea crezând că atunci când vei deschide uşa, vei găsi acceaşi femeie din vara cu castanii cruzi, aşteptându-te dezbrăcată de curaj în miile de paturi fără pături.

Te-ai întors pentru a-mi spune că ţi-am lipsit? Cu cine vorbeşti acum? Câtor femei le vorbeşti cand îmi atingi buzele? Îmi spui că mă asemăn izbitor cu una dintre ele, că parfumul este acelaşi şi că eu sunt femeia pe care nu ai minţit-o niciodată.

Te-am iubit cu ceva timp în urmă, dar acum te privesc din colţul meu. Mă joc şi te las să crezi că sunt vulnerabilă. Te las să mă mângâi şi să mă ceri în braţe. Te las să mă vezi că îmi pasă, dar îmi este atât de uşor să te pot iubi fără sentimente.

Îţi sună telefonul. Te privesc în lumina roşie a veiozei verzi. Vrei doar să experimentezi mai multe feluri de iubiri, vrei să cunoşti până la ce capacitate sau la ce nivel poţi iubi. Eu sunt doar cobaiul tău.

Îmi oferi mângâieri de care am nevoie, dar de care mă pot lipsi pentru că nu mai au gust. Nu te simt vibrând în mine. Nu pot să culeg aceleaşi pături de fiecare dată, atunci când mi se face frig.

Astăzi, gura ta are gustul femeilor ce ţi-au folosit mintea. Nu ai iubit niciodată pe nimeni cu sufletul. Ai vibrat doar sub alte piei, dar doar pentru femei la fel ca tine.

Pentru moment, proprietarul ochilor verzi pătaţi de soare, a plecat în vacanţă.

Vreau sa il ajut pe MOS CRACIUN!!!

2010-12-06T15:10:00.006+02:00

Este un proiect pe care îl susţin şi în care am mare încredere. Sunt copilaşi care vor zâmbi pentru prima dată în viaţa lor. Haideţi sa nu rămânem indiferenţi acestor ingerasi. Va invit sa cititi mai jos cum putem face acest lucru! Pentru mai multe detalii, vă stau la dispoziţie!

Vă mulţumesc!!!

"Vreau sa il ajut pe MOS CRACIUN!!!"

Obisnuiesc sa dau copiilor saraci haine ramase de la fetita mea. Ofer cu placere copiilor care nu au, jucarii de care copilul meu s-a plictisit. E bine si e frumos. Dar anul acesta vreau sa pregatesc un cadou adevarat, pentru un copil saracut, ca si pentru copilul meu.

Stiu ca Andrei, copilul de 5 ani de la Centru de zi Sfantul Vasile isi doreste un elicopter si dulciuri. Mai stiu de la doamnele de-acolo ca nu are o geaca groasa, pentru iarna. O sa merg intr-un magazin, o sa le cumpar si o sa fac un pachet frumos pe care scriu numele lui Andrei. Trimit pachetul Mosului sa-l duca el personal.

Vrei sa pregatesti si tu pentru un copil sarac un cadou ca si pentru copilul tau?

Eu stiu ce-si doresc de la Mos Craciun 200 de copii saraci. Si pentru ca e criza si poate mosul nu are sacul chiar plin, VREAU SA-L AJUTAM PE MOS CRACIUN!!!

Daca vrei si tu, da-ne de veste la mirela@zurli.ro sau la 0722.560.502

In 11 decembrie toate pachetele pot fi predate unui spiridus care te asteapta in AFI PALACE COTROCENI, la locul de joaca ZORKY Planet. Suntem acolo de dimineata de la 10 pana sera la ora 20.00.

Apoi, toate personajele de la ZURLI impreuna cu spiridusi si cu MOS CRACIUN vor merge la Centru Sfantul Vasile si in cel mai festiv cadru copiii isi vor primii cadourile.

Mosul iti va fi recunoscator iar Doamne, Doamne o sa-ti zambeasca!!!

Cu drag

Mirela Retegan

Compania de Evenimente pentru copii ZURLI

0722.560.502

www.zurli.ro

http://blogulmoscraciun.blogspot.com/

www.gascazurli.ro

www.teatrupentrucopii.ro

O lume într-o singură dorință. Ghetele de gheață.

2010-11-30T15:04:00.002+02:00

Este noiembrie. Este o luna în care frunzele se contopesc cu ploaia, iubirea cu trupul pământului ars de o vară şi cerul cere un răgaz pentru a-şi umple paharul cu dragoste . E vremea unui zâmbet sincer. Decembrie ne strigă pentru a ne pune dorinţele sub bradul care întârzie să se nască.

Nu ştiu dacă în bocancii pe care i-am achiziţionat second hand se pot ascunde dorinţe de gheaţă, dar și așa mi le pot creea.

Mi-aş dori ca oamenii dragi să nu mai plece în alte ţâri, pentru a crește copiii neamului nostru. Mi-aș dori ca bătrânii să nu mai cerșească pe la colțuri câte un leu pentru rețetă, animalele să nu mai fie badjocorite și copii să alerge siguri, prin parcuri curate.

Mi-aș dori ca spitalele să se golească de suferinzi, casele de copii de orfani, străzile de cerșetori și mașinile de gaz. Să pot planta liniștită un copac în fața casei, fără să mă tem de vecinul căruia nu îi place mirosul teiului și preferă mirosul unui prun.

Câte dorințe aș putea ține într-o singură mână? Câte inimi aș putea oferi din inima mea? Câte vieți aș irosi să cuprind lumea într-o singură dorinţă?

Astăzi, noiembrie. Aș fii ipocrită să îmi doresc altceva atunci când pământul se îneacă. Până când toate celelalte dorințe se vor împlini, strig Crăciunului să mai încălzească ghetele de gheață.

Mâine voi planta un braduț, pentru începutul unei prime dorințe. Tu? Câte dorințe mai irosești?

Foto : internet

Multumesc Aurei Marinescu pentru articolul frumos din Adevarul!

2010-11-22T10:45:00.003+02:00

Despre tăceri si sunete sufeltesti...

2010-11-18T13:59:00.001+02:00

Multumesc domnului, Sergiu Simion! http://sergiusimion.blogspot.com/

Tăcerea vremii mele!

2010-11-09T13:48:00.002+02:00

De astăzi îmi voi lega mâinile de candelabrul de argint si voi cere tăcere pentru suflet.. vreau să tac o perioadă în secunde!

Monolog de drum - Partea a III a

2010-11-04T10:18:00.002+02:00

Pe masa din camera hotelului în care sunt cazată stă dosarul tău. Un dosar nu prea gros, dar nici prea subțire, cu un șirag de mărgele și un singur șiret. Nu lipsește decât ceara care să te adune din miile de femei în care ți-ai lăsat firul de respirație. Mâna ta îmi prezintă curajul cu care îți irosesti viața. Ți-e frică de bătrânețe, îmi șoptești. Mă pregătesc să te întreb dacă iubești, dar ești mult prea pasionat de drum și de mașina pe care abia ai achiziționat-o.

Te-aș invăța să iți simți inima. Nu doar să crezi că poți cumpara orice, doar cu imaginea țipetelor femeilor care te doresc sau care plâng atunci când te fotografiază.

Mai avem câțiva zeci de kilometri până la destinația unde mă vei abandona și deja mă întreb ce vei face cu piciorul stâng.

Nu te vreau. Nu sunt lângă tine doar pentru că ești obișnuit să fii dorit. Rămân cu gândul tău și cu iluzia că m-am abandonat singură. Mi-am lăsat privirea la masa ultimei benzinării unde ți-ai băut cafeaua.

Orașele se impart în bilete de călătorie. Mai sunt câteva săli din care pot privi ca simplu spectator de pe canapeaua din culise. Pot împărți fluturași cu chipul tău din fotografia de final, dar cafeaua pe care o bem dimineața înainte de plecare, mă sfidează. Să fie oare laptele expirat?

Ești un copil curat la suflet. Îți sună telefonul. Familia te așteaptă acasă fără numele de scenă. Ai plecat fără să iți las banii de benzină. Îmi aprind o țigară în urma ta și formez cerculețul de prietenie. Ești sincer când apeși pedala de accelerație a mașinii. Ești tu în fiecare umbră. Curat și vesel în după-amiaza nopții. Trăiești frumos, copil închegat de vreme. Ai ridurile astupate de sudoare.

Cafeaua din cabina actorilor te trezește abia în dimineața urmatoare, dar rămâi tu şi ajunge!

Monolog de drum - Partea a II a

2010-10-21T10:56:00.004+03:00

Tresare viața în pieptul meu. Să cred în tine ? Te-aș fi întrebat, dacă aveai un suflet în loc de picioare.

Îmi privești buzele. Îti culegi respirația din buzunarul pantalonului de dans. Te trezești gol. Îţi iei pasul în mână și te pornești spre mine, dar te oprești la jumătatea drumului. Ți-aș striga numele, dar nu îl cunosc.

Alexandra îmi întinde eşarfa ce trebuie ataşată de brâul tău. O iau, dar îmi scapă din mâna. Mi-e frică să te ating. Pierd un zâmbet printre ţesături pentru că o altă femeie te îmbrăţisează. Aş spune că îi cunoşti mirosul părului, dar prefer să mă trezesc în culisele vieţii cu o palmă peste frunte. Nu vreau să dorm în patul tău.

Aş vrea să fiu în locul sudorii tale, să fiu podeaua care te învăluie şi care iţi primeşte freamătul paşilor. Câtă pasiune ai în lacrimi. Mă privești neajutorat atunci când iți aștepți rândul la trăire. Ai vrea să îmi spui că poti controla luminile, dar știi că nu poți prinde tăcerea lor.

La fiecare spectacol, trag bucata de mătase cu care ești invelit. Rămâi, de fiecare dată, gol, în fața mea. Fără să mai înțelegi sensul pașilor pe care îi arunci pe podea, îți lași carnea să putrezeasca, fără miros. Pentru cine dansezi astazi?

Foto : Eylence.Az. Multumesc

Monolog de drum

2010-10-13T12:25:00.005+03:00

Partea I

Începutul oricărei etape aduce finalul în prea multe rânduri. Oameni ce respiră, transpiră, se ridica împreuna de-a lungul unui stagiu. Spectacole reușite, orașe bântuite, oameni de culise ce au mâinile legate de sforile cortinetelor, mașiniști mirosind a spirt...toate sub lumini de culise.

Mădălina, copilul femeie ce controlează ștăngile să nu distrugă picioarele balerinilor oftează din colțul ei. Privește lung imaginea liniei formate de picioarele fără marcă de înregistrare și părăsește cabina de regie cu o lacrimă ștearsă de mâinile celor patru fete. Rămâne mereu ultima. Adună din cabine pantalonii, măștile le așează în cutiile de carton, costumele revin pe umerașe și sudoarea balerinilor strânsă în pantofi rămîne uscată.

Vorbesc despre tine gândului corupt. Printre crestele de munți, printre drumuri și spectacole, săli pline de femei...ți-am auzit teama și freamătul în batista fracului. Nu mă privi ca și cum nu aș fi lângă tine. În dreapta mea linia de cale ferată nu se termină. Pe cealaltă margine de drum cașcavalul stă neclintit pe mesele tăranilor pentru a fi vandut. M-aș vinde și eu cărărilor din munți, copacilor cu rădăcini adânci. M-aș lăsa sărutată de Olt.

Ce puternic este soarele amiezii. Îmi orbește voința de a crește fructul din geantă. Sunt tot pe drumuri. Încerc sa scriu despre șopârle. Mai avem 30 de kilometri până la Sibiu dar tirul răsturnat ne ține în loc.

Stiu că ești în urma mea. Mi-am lipit sacadat inima de ultima linie trasată pe drum. Vei trece peste ea? Sau o vei sadi-o în a ta?

Ah! E iarna în august!

2010-09-01T19:06:00.003+03:00

Ah! Strig umărul lăsat în umbra ta. Nu îl înţelegi. Privesc luminile de la etajul zece. Afară, ninge în august. E prea răcoare să deschid geamul şi bambusul norocos creşte fără să mă întrebe dacă poate. Nu mai am perdele la geam pentru ca le-a luat vântul de iulie.

Pe noptiera patului, bijuteriile dorm în cutia primită la aniversarea trecută. Prezervativele au expirat şi beţele de percuţie îmi stârnesc curiozitatea muzicii din ele.

Nu mai plâng de multă vreme. Râsul meu e un copil abia născut de care mă bucur că-l pot creşte fără tată. Nu l-am dat la creşă. Sunt mamă.

Ah! Primesc un inel în pungă şi o cheie. O uşă se cere a fi deschisă. Televizorul merge fără programele lunare pentru că nu am plătit abonamentul. Inelul vine bine pe deget, dar mă întreb dacă se cade să-l port. El mă iubeşte în taina lui. De ce lumânarea nu se stinge când suflu spre ea? De ce scoica de la Dodo nu mai ţipă marea? Să intreb licuriciul ce îmi bate în geam? Sau bufniţa ce mă priveşte prin ochii tăi? De ce atâtea întrebări dacă sunt fericită fără el?

Ah! Dar eu tot te iubesc în iarna lui august!

Zaci în scoarţă…

2010-08-18T11:53:00.004+03:00

Peniţa s-a starmbat. Pedala de la stilou s-a înţepenit. Cerneala s-a scumpit şi tu ţi-ai rătăcit zâmbetul în camera din care îmi vobeşti. Îl inchizi în tine. Lasă-l să se audă în pereţi, în văi, în munţi şi-n soare. De ce te pedepseşti?

Mi-am luat bicicleta. Am plecat să rătăcesc printre păduri. Te-am găsit în frunze. Plangeai dorul copacului spintecat de ploi. Te-ai aşezat pe o mină de vietăţi nedefinite, cu pantalonii rupţi de crengi şi cu pieptul străpuns de o ciocanitoare. Nu îmi simţi mâna aşezată pe umăr. Ai privirea fixată în pământul roşiatic. Refuzi atingerea mea pentru că ţi-ai lăsat sufletul să putrezească în alte păsări.

Inima bate în aceeaşi scoarţă.. te vei pierde în sunet.

Nu mai îţi cunoşti metalul ce sădeşte pădurea. Ceasul ticăie prin şoimul aşezat deasupra umărului drept si cuvintele se coc forţat.

Te las în camera copacului să-ţi contruieşti scaunul potrivit, să găseşti masa la care să te aşezi şi să priveşti înaltul din tine.

Zbori curat în lanul de maci ce zace în tine. Picură-ţi ultima privire in frunze şi sădeşte un alt copac. Luminezi.. vezi asta?

Este povestea ta… Adrian C.

Zâmbet de zaţ!

2010-08-10T13:14:00.002+03:00

Lasă-mă să mă refugiez în tine atunci când marea spulberă cuvântul. Tăcerea valurilor de iulie mă îneacă în mirosul algelor târâte la mal de delfini. Vântul culege scoicile…iar eu culeg plânsul din ciocul pescarurşilor trădaţi de soare.

Nu sunt acolo unde vrei tu. Sunt departe, într-o barcă uitată de lume şi îmi chem peştii să ţina vâsla şi uite-mă.... cerul îmi vrea corpul. Mă las devorată de gândul tău şi aştept ţipătul unei scoicii lovite de prima piatră.

Sunt fericită. Fară motiv. Sunt zugrăvită de suflete. Îmi dau curaj să strig fericirea pe numele ei de fată. Râsul meu se aude în miile de valuri plânse de bărcile pescarilor.

Am rămas în fotografia dimineţii cu tine. Am plecat să cumpăr o pâine şi am rămas la băcănie într-un tablou furat. Aleg un măr din lada cu pere să-l împart cu tine după ce ne bem licoarea.

Miroase a iarnă vara asta. Poate pentru că nu m-am născut din păsări. Marea mea este îngheaţată. Să fie oare de la tine, pescăruş nebun? Să fie oare de la mine? O himeră crescută în bărci…

Râsul meu se aude în ibricul cu apă clocotită unde fierbe cafeaua. Pielea îmi miroase a alge şi eu mă transform în nisip.

Mi-a rămas zâmbetul în ceaşca ta de cafea. Soarbe-l!

Scrisoare in gand

2010-08-02T10:15:00.004+03:00

Mi-am permis să rup hârtia electronică şi să împărtăşesc câteva gânduri din el..descoperit în present, trecut de vreme! Un bărbat rămas pe o colină….îmi scrie aşa :

“Mă gândesc la ce e dincolo de orizont, dincolo de ce vedem, dincolo de ce trăim. Văd panorama neagră străpunsă de lumini şi oraşul negru ce se aprinde doar când vrea el.

Îmi văd anii trecuţi şi anii ce vor trece, îmi văd umbra în lumina lunii şi simt visuri ascunse în mine. Sunt în faţa mea, în braţele mele şi le iubesc cu neştiinţa celui ce viseaza dragostea. Le iubesc pentru că mă dezmiarda şi mă fac sa le dezmierd. Pentru ca mă strang la piept şi îmi dau viaţă, pentru că sunt lângă mine oricand.

Aprind o ţigară şi simt cum camera este plina de venin. Trag din el pentru ca ştiu că nu îmi paralizeaza gândul.

Ma gândesc la ce gust are aerul curat. Mă aşez la umbra unui copac lăngă râu şi ascult apa cum scormoneşte în timp. Se izbeşte de pietre dar va trece şi prin ele. Curge prin faţa mea şi mă duce mai departe spre alte Universuri. Mă urc pe pluta din lemn şi ghidez cu privirea omului ce vrea să vadă cât mai mult. Trec de copacii cu ramuri lăsate şi de pescarii uitaţi pe marginea timpului. Invat sa am răbdare şi încredere. Drumul e lung şi plin de pietre dar pluta rezistă prin noi şi ne duce prin locuri extraordinare daca o păstrăm aproape de suflet.

Vâslim cu pasiune si speranţă. Trecem de statui construite de noi şi uitate pe malul stâng al conştiinţei. Se vede soarele în departare. Ne apropiem cu fiecare mişcare, cu fiecare respiraţie. Râul involburat loveşte lemnul. Dar el rezista pentru ca este al nostru. ” Cosmin.L

Multumesc pentru scrisoare, Cosmin!

Poveste cu noroc!

2010-07-22T13:26:00.003+03:00

În 11 iulie cortina cade parcă mult prea repede pe scena prăfuită de cele 13 perechi de pantofi. Ultimul spectacol. Ulimele aplauze şi primele lacrimi ce se auzeau la unison. Îmbraţişări sincere şi stimă pentru cei ce ne-au fost alături. Ne-am făcut culcuşul sub stelele lor norocoase. Suflete ce au crezut în noi. Oameni calzi, curaţi şi plini de dragoste.

Probabil povestea „E 13, ce noroc!” ar fi trebuit să înceapă de la un alt moment. Pentru mine ea a început o dată cu ultimul spectacol. Atunci am înţeles ce am construit împreună. Emoţiile nu se cumpără, ele se oferă şi nu se termină niciodată.

Au fost opt oraşe, fiecare cu povestea, dăruirea şi trăirea lui şi totuşi, prinse în acelaşi tablou unic „E 13, ce noroc!”.

Totuşi lumina se stinge, noi ne primim aplauzele şi sala se goleşte. O mare de admiraţie se ridică din ochii privitorilor, un zâmbet se aşează stingher pe buzele actorului iar din colţul directorului tehnic se aude un oftat trecut prin pupitrul de comandă. Copilul cu şansă pune în geamantanul de lemn personajul cărat în suflet cîteva luni şi strigă „mai vreau!!!”.

Ne-am strâns la cabine. Ne aşezăm hainele pe umeraşe iar plânsul ni-l ascundem în pereţi.

Am trăit!

Părăsim teatrul, dar nu pentru totdeauna. Ne aşezăm împreună pe treptele lui şi cerem stelelor noastre norocoase să nu se oprească aici. Dintr-un alt colţ se aude un copil ce zdrăngăneşte la chitară o melodie ruptă din fotografiile îngălbenite de imagini prezente…. „un actor grăbit”. Să fie oare pentru noi?

Ultima fotografie aparţine timpului adus de noi într-un tablou unic. Clepsidra nu mai are nisip pentru a se scurge şi noi rămânem împreună.

Suntem 13 + voi, CE NOROC!

2010-07-16T22:45:00.000+03:00

Am gasit-o si o dau mai departe... haideti sa nu renuntam la noi!

http://vreausaoajutpealexandra.blogspot.com/

Scriu despre vocea ta!

2010-07-07T11:32:00.000+03:00

Încerc să trezesc mormanul de pescăruși din marea înecată pentru suflet. Mi-am prins regina nopții în păr și ascult greierii verii din grădina de nuferi.

Sună telefonul din sera cu fluturi. Știu că esti tu. Ezit să raspund. Nu știu dacă vreau să te aud. Fluturii din lanul de mac mă cheamă pentru a-mi perece seara alături de ei.

Nu scriu despre un bărbat anume. Scriu depre un el ce există în mine fără un corp. Îmi place să mă îndragostesc. Îmi place să plâng iubirea. Pot să cresc sentimente în borcane ca și ardeii iuți. Îmi doresc să semăn câmpia lăsată mostenire de gândaci, cu sentimente. Să dau lumii din vraja iubirii fiartă în noaptea cu lună plină. Să plantez livezi de dorințe si să chem lupii să-mi încălzească trupul apus de soare.

Vocea ta îmi spune multe. Nu te cunosc și totuși nu mă pot desprinde de tine. Nu am nevoie de un motiv pentru care să dansez în noapte. Nu am nevoie de un dictionar pentru a găsi harta spre tine și totuși scriu despre vocea ta. Mă doare pântecul atunci când mă mângâi seara înainte de culcare. Fac dragoste cu tine prin soare. Voi face un copil cu Luna și îi voi pune numele tău.

Mă stigă norul de la răsărit și îmi aduce marea cu scoici albastre pentru diminețile întârziate de dor. Cunosc cuvântul din mâinile tale și-l înghit ca pe o pastilă. Îmi face bine.

La casieria universului nu se mai oferă bonusuri pentru fidelitate și eu plătesc scump de fiecare dată pentru combustibli. Nu-mi pasă. Trăiesc prin respirația ta. Și asta îmi ajunge.

Noapte buna.... Univers de sticlă! Noapte buna, voce născută dintr-un înger pirdut de Dumnezeu!

Buna dimineața nuferi îndrăgostiți de soartă!

Ligia Keşişian

2010-06-30T14:52:00.005+03:00

Fata lunii a adunat lacrimile femeii de plastilina... aici

Copiii lanului de grâu şi umbra de copac!

2010-06-23T15:03:00.005+03:00

Am plecat. Las în urma mea, prin oglinda maşinii, drumul de sute de kilometri.

Umbre de copaci pe şoseaua încinsă, cer fără nimic, dar totuşi, adus în mine, prin dorinţă. Marcajul drumului se pierde şi claxonul maşinii a amuţit. La casetofon se aude o melodie a celor de la ”The fray – never say never”. A început să plouă şi spicele de grâu, care până acum au fost bătute de soare, respiră în aburi. Se odihneşte pământul. Doar eu mai alerg şoseaua abia spălată.

O ambulanţă grăbită ne depăşeşte. Să fie oare o urgenţă din cauza căldurii, sau să fie din cauza berzelor ce nu mai cunosc drumul spre ţările calde şi cad fără suflare?

Copii se joacă în lanul de grâu, se stropesc cu apă si ţipă. Ce frumos e apusul în părul lor. Habar nu au ce curaţi sunt. Ne schimbăm printre spicele de grâu abia coapte.

Nici hainele nu mă mai vor. Nu s-au lipit de mine deşi sunt udă.

Ce trist e pământul şi eu stau pe el!

2010-06-23T09:07:00.001+03:00

Vă invit la un eveniment pe care nu ar trebui să-l ratati! Nu veţi uita acesta seară!

Reţeta de mâncare ce poartă numele tău A.F.N.

2010-06-17T09:27:00.002+03:00

Am învăţat că fiecare om are problemele lui. Că fiecare merită ascultat şi înteles chiar şi atunci cand iţi spune că a trecut strada pe o zebră de pietoni netrasatã. Am învăţat să îmi las fiinţa să doarmă atunci când bolovanii îmi cad peste picioare. Am învăţat că atunci când nu sunt bine, să nu strig „ajutor” pentru că nu mă va auzi nimeni.

Cutreier strãzile de frică. Încerc să ghicesc următorul magazin din care să-mi comand mâncare la pachet, dar pur şi simplu nu găsesc nicio uşă deschisă. Aşadar, astăzi voi găti. Am de ales între reţetele învăţate de la mama şi cele născocite de mine. Ar trebui să mă decid asupra unui fel de mâncare. Drumul spre casă durează o oră, asa că voi avea timp să-mi gãsesc reţeta pentru ziua de azi. Problema este că mi-a picat mânerul de la singura mea cratiţă şi s-ar putea să mă ard atunci când voi încerca să o folosesc.

Răsfoiesc revistele copilăriei şi îmi aduc aminte de colegul de bancă din clasa a opta. Baiatul acela iubit de toate fetele, frumuşel şi năzdrãvan. A plecat însă de câţiva ani în altă ţară. Se simte iubit în braţele unei alte femei ce îl poate face fericit cu adevarat. Eu nu am reuşit. Nu am ştiut să îl iubesc aşa cum merita. Alergam uliţele satului în care m-am născut, căutând alte cuiburi pe care sa le jupoi. Nu am înţeles că el mă iubea. Fiind baiatul frumos şi iubit de toate fetele, credeam că eu nu sunt decât o altă mancare de prânz servită caldă. L-am fiert în apa cu sare pentru a-i arăta că se înşeală. Nu ştiam că mã poate iubi atât. A plecat. Şi dupâ ce a plecat, mi-am dat seama cât de mult l-am iubit şi eu. Era prea târziu pentru a mai face ceva.

Dupã câtiva ani buni ne-am întâlnit la o petrecere. Venise în ţară. Ne-am privit şi a fost suficient să înteleagă faptul că încă îl mai iubesc. Am rămas cu privirea de copil din acea vreme. Drumul spre casă s-a terminat. Felul de mâncare l-am stabilit. Am ales să nu mai mănânc fast food şi nu mai folosesc cratiţa fără mâner. Din păcate nu am nicio fotografie cu el. Nu mi-a rămas nimic. Decât amintirea unui bărbat minunat ce m-a iubit.

Iubirea ce nu s-a consumat niciodatã m-a făcut să-mi găsesc reţeta.

Dilema - GOODBYE

2010-06-11T08:40:00.001+03:00

Sper să vă placă!

Alexandru Luft este compozitorul şi textierul piesei. Un tânăr foarte talentat. Vă las să ascultaţi piesa şi aştept păreri…

Compun pentru oamenii grotei...

2010-06-04T11:16:00.006+03:00

Mă adăpstesc într-o sticlã. Lucrul acesta nu mă trimite cu gândul că fug de ceva anume. Mã adăpstesc într-o sticlã pentru că grota nu mă mai primește. Sunt fericită și nu este puțin.

E ora patru dimineața. Aprind un băț de chibrit peste întunericul nedepășit de zi. Te vad și te strig. De dor și de iubire, de frica de a nu mă auzi, îmi dau foc la hainã. Plămânii mi se umplu de flăcări, mâinile se lipesc de vidul creat de fum şi dopul sticlei nu mai sare. Tușesc și îți strig numele. Poate, iubirea ce încă ți-o mai port în inimã, te trage înapoi. Respir greu şi nu mai știu dacă am adormit sau mai sunt trează, dacă apa ce o simt spre tălpi și sting flăcările sunt lacrimile mele sau ale tale...dar, Doamne, râd pentru că te-ai oprit și m-ai privit. Mi-ai mângâiat obrajii și i-ai sărutat. Mi-ai șoptit suav să îmi continui drumul fără tine, să prețuiesc iubirea și să o dăruiesc altcuiva. Știu că nu te vei întoarce, dar devin slabă și te implor să mai rămâi. Stingi amintirea cu o mângâiere și îmi promiți că îmi vei veghea somnul de departe.

Te aștern sub forma unei perne să pot adormi în fiecare seară cu zâmbetul ștrengar, să te imbrațișez atunci când sunt lăsată singură de oamenii grotei și să te iubesc chiar și atunci cand voi avea şaptezeci de ani.

Promit sa te păstrez mereu în trupul meu de sticlă .... COPILĂRIE!

Acum, stau înghesuită în corpul de sticlă până se va găsi cineva să mă ronțăie.

Foto : Alin M. Stoianovici. Multumesc, Alin!

Povestind cu DRAGOSTEA

2010-05-31T15:00:00.004+03:00

Dragostea: Eu sunt totul şi nimic. Sunt ca vântul şi nu pot intra acolo unde ferestrele şi uşile sunt închise.

I-am răspuns: Dar eu sunt deschisă pentru tine.

Iar ea mi-a răspuns: Vântul e făcut din aer. Este aer în casa ta, dar totul e închis. Mobila se va umple de praf, umezeala va distruge tablourile şi va păta pereţii. Vei continua să respiri, vei cunoaşte o parte din mine - dar eu nu sunt o parte, sunt Totul şi asta n-o să afli niciodată.

Nu îmi aparţin cuvintele, insă îmi aparţine dialogul. Nu găsesc Totul în parte si totuşi, găsesc, apusă de ploaie, o parte din mine, în vânt. O sa afle, vreodată, aerul, că vântul nu-l bate?

Foto : Am aflat despre acest site de la
Alin M. Stoianovici si mi-am permis sa umblu in cutia cu minuni

http://1x.com/about/

2010-05-18T09:00:00.003+03:00

Mai iți aduci aminte de ochii aceștia goi si rămași acasă? I-ai sărutat înainte să pleci. Cutreier lumile și văile din mine pentru a nu te pierde. Te strig ca un nebun rătacit printre seringile infestate de dor.

Mai iți aduci aminte cine sunt și de ce te iubesc? M-ai sărutat înainte sa pleci. Mi-ai lăsat gustul buzelor tale în palmă. Mi-a rămas fotografia dimineții din patul tău cu acești ochi pierduți în timp pentru viitor. Nici tristețea nu mai plânge. Nici obrajii nu se mai curață.

Să cred în palma mea? Coroana de fotografii a zărilor se ascunde în ochii pătați ce nu-și mai aud chemarea.

Mi-e dor de brațe dar nu ma doare. Am pe noptiera patului sticluța cu nebunie pe care o beau în fiecare dimineață. Dar ce o să fac atunci când se va termina? Nu mai am rețetă și medicul de familie pleacă în vacanță.

Să nu mă găsești când te vei întoarce. Nu voi avea același număr la patul spitalului. Mă vor interna la pavilionul de păsări pentru că voi avea aripi.

E 13, CE NOROC!

2010-05-12T21:20:00.004+03:00

Vă aștept cu drag la premiera spectacolului „E 13, CE NOROC!”, la Sala Mare a Teatrului Nottara în data de 20 mai, orele 19:00.

Vă îmrățișez!

Aripi de hârtie

2010-05-09T11:46:00.001+03:00

M-am trezit mult prea devreme astăzi. După ce toată noaptea nu am putut dormi.

Mă bucur de răsăritul soarelui la ora asta. Tocmai îmi sorb cafeaua şi privesc admirativ soarele cât de repede se strecoară printre blocurile îngălbenite şi putrezite de vreme. De aici, de la etajul zece, furnicile nu se disting, însă lumina este destul de puternică pentru a mă trezi la infinit. Timpul pare mult prea scurt. Și eu? Eu număr cerculeţele de fum din ţigara matinală. Fetele dorm şi muzica nu mai începe.

Aş avea o grămadă de gânduri, dar ce rost are să mă umplu de stări nedorite? Pe masă se afla un ziar proaspăt, imagini terfelite de dinozauri fără maxilar. Valori reale ce sunt făcute praf pentru câteva franzele. Nu mai citim Kant, Platon sau Aristotel. Nu mai ascultăm Ceaikovski, Bizet, Verdi sau Puccini. Nu ne mai interesează arta, cumpărăm scandalul, ruşinea, mitocănia şi dezgustul. Nu reacţionăm la nimic, doar la mizerii.

Reacţionez cu furie atunci când oameni buni şi curaţi, oameni ce aduc în noi un motiv de existenţă clară, oameni ce ne învaţă să nu trăim degeaba sunt murdăriți pe nedrept. Reacţionez cu furie la un articol de presă apărut zilele trecute despre o doamnă absolut fascinantă ce şi-a permis să facă o sedinţă foto, care, după părerea mea, este absolut plină de sens.

Observam aseară reacţiile unor personaje anonime apărute din cauza unor frustrări personale, pe anumite forumuri, în legătură cu acest articol în care blamau fără ruşine un om ce a făcut România auzită.

Așadar, dragi jurnaliști, permiteți-mi să vă întind o bucată de sfoară pentru a ieși din mizeriile în care vă afundați și să vă conduc spre o lume de respect, pentru că doamna Ozana Barabacea este un motiv de maximă apreciere și mândrie pentru fiecare dintre noi.

Am împachetat ziarele sub forma unui avion pe care l-am azvârlit de la înălțime. Nu am numărat până la cinci și el s-a și prăbușit. Cam asta înseamnă să ai aripi de hârtie, domnilor jurnaliști și vânători de articole ce vă exprimați fără să cunoașteți eforturile unui om ajuns prin propria muncă acolo unde puțini dintre dumneavoastră reușesc.

Să vă prăbușiți în propria persoană de rușine.

Curaj pentru Denisa...

2010-05-07T09:44:00.004+03:00

Închide ochii si coboară în tine... umple pumnii de lacrimi pentru ca mai târziu să nu-ţi mai renegi zâmbetul. Într-o sticlă de la capătul drumului iţi vei regăsi curajul de a crede in tine!

Rochia de mireasă a vieţii

2010-04-26T20:16:00.000+03:00

Ce m-aş face dacă aş rămâne goală într-un câmp fără flori? Ce m-aş face dacă nu aş mai avea vise pentru care să lupt?

Am fost intrebată de multe ori dacă sunt fericită. Departe de tot ce altădată era suficient...DA! Sunt fericită!

Îmbrac rochia de mireasă a vieţii împreună cu chipurile oamenilor ce au ales să-mi fie aproape. Când ora se face două dimineaţă şi luna îmi creionează drumul spre visare, sunt fericită!

Încă mai am curaj să lupt. Dacă nu v-aş simţi mâinile pe umeri, dacă nu mi-aţi sprijini capul deasupra chiuvetei atunci când sângele tinde să nu se mai oprească, dacă nu m-aţi ajuta să-mi aleg ţinutele pentru serile de muzică nebună, dacă nu aţi fi voi...poate că rochia de mireasă a vieţii mele ar fi fadă.

Mulţumesc că-i daţi culoare!

Bucata mea de lut

2010-04-01T11:54:00.010+03:00

“Sunt o bucată de lut neprelucrată, uşor de strivit” îmi spunea el.

Mă întrebam cât de dure sau cât de fine îmi sunt palmele? Ct de mică sau cât de mare mi-e inima, sau cât de impregnanţi îmi sunt paşii în trupul lui de lut. Îl ţin strâns în fiecare seară, îi fur gândurile şi înconjor fetiţa din mine cu imaginea bărbatului din lut. Cât de multe poate oferi acest chip creat şi conturat de el prin miile de bulgări arşi şi striviţi de lumina roşiatică a pământului negru? Nu ştie cât de special este pentru faptul că se poate dărui aşa cum este, nu ştie că atunci când îmi spune că mă iubeşte, îmi topeşte lacrimile zidite în trupul ăsta strivit de miile de fluturi, nu ştie cât de frumoasă îi este mângâierea, nu ştie că transformă nefiinţa în fiinţă? De ce nu ştie ? Pentru că este atât de frumos şi atât de speriat de momentul în care îşi ascultă zborul si căderea încât, îi este frică să creadă că poate fi el îngerul cu aripi de cristal.

Mă întrebam cum ştie un barbat să iubeasca în infinit?

Răspunsul l-am găsit în el ... plânge atunci când ascultă greierii nopţii din munţii pustiiţi, râde atunci când nu ştie să-şi adune lacrimile, trăieşte atunci când moare pentru ea, culege vise atunci când nu mai există cer din care să le adune, împleteşte speranţe din fericiri inexistente şi trăieşte ca un copil maturizat înainte de vreme, în camera rătăcită, fără vedere, fără perdele şi fără uşi, fără acoperiş, ci doar cu poteci de lemn şi cu felinare rătăcite.

Îmi spune că vântul îi umflă pânzele şi nu îl poartă în nicio direcţie...dar oare are hartă? Oare vasul pe care işi aruncă pânzele şi materialul din care şi le confecţionează e cel potrivit? Corabia lui este de lut...dar pânzele?

Doamne! Îmi alin ochii din distanţele ce devin apropiate şi spun mereu cât de frumos este să iubeşti atunci cand poţi să o faci. Mă îmbăt cu kilometri de ape tulburi...am lumea mea acolo cu el.

Plângi chip de lut? Dacă plângi, iţi spun : “Ia-mă cu tine acolo sus. Iţi ascult visele, trupul îmi ţine prizionier sufletul de la zborul pe care şi-l doreşte”... îţi aduci aminte?

Cum pot să nu iubesc bucata mea de lut?

A.J - 10.08.2009